sâmbătă, 31 decembrie 1983

Cîntec nedrept

Deodată, dintr-o dată,
enigma-i amintire,
Şi-n mine se zdrobeşte
şi totuşi mă mai doare,
Doar gîndul niciodată
nu-mi este amintire,
Iubito-ţi spun: ”Adio”,
– iubirea noastră moare.

Din fapta nopţii-n valuri,
sub orizont de mare,
A fost minciună sacră
născută din splendoare,
Acum e amintire
şi file-n calendare,
Iubito-ţi spun: “Adio”,
– chiar adevărul moare.

Se duc în spaima serii
săruturi clandestine,
Beţia adormirii
acum e o eroare,
Dar nu e numai visul,
eclipsa-i în destine,
Iubito-ţi spun: ”Adio”,
– prezentul nostru moare.

Suflînd, mai greu, cu gîndul
şi fapta mea de sînge,
Mai port în împlinire
amarnica teroare,
Şi dacă-n faptul serii
scrum de trecut vom strînge,
Iubito-ţi spun: ”Adio”,
– prezentul nostru moare.

Să strîngem laolaltă,
trecutul cu prezentul,
Şi vom privi fierbinte
lumina arzătoare,
Vom regreta tîrziul
urmînd să pun accentul:
Iubito-ţi spun: ”Adio”,
– chiar adevărul moare.

Şi orice dor de seara,
tîrziu înnourată,
Va fi doar o strivire
şi zvîcnet de eroare,
Noi nu vom mai aprinde
o torţă niciodată,
Iubito, doar: “Adio”,
– iubirea noastră moare.