sâmbătă, 25 august 1984

La ceasul diminetii

La ceasul dimineţii,
cînd stelele-s pe cer,
Cînd toată lumea doarme
şi liniştea-i deplină,
Ne pregătim cu toţii,
şi cu un pas stingher
Plecăm încet spre munte,
spre raza de lumină.

Cu rucsacul în spate
şi dor de drumeţie,
Urcăm spre norii tainici,
cu pasul apăsat,
Şi zarea-ndepărtată
e neagră şi pustie,
Doar dorul de-nălţime
e veşnic ne’ntinat.

Cînd seara iar se lasă
şi-i linişte deplină,
Noi zăbovim o clipă
în jurul focului,
Privind un dans sălbatic
de flăcări şi lumină
În tabăra de corturi,
sub poala muntelui.

Cînd soarele răsare
şi-ncepe-o nouă zi,
Spre crestele cărunte
porni-vom împreună,
Vom fi mereu prieteni,
nedespărţiţi vom fi,
Cînd este greu şi-n viaţă,
şi-n munte, şi-n furtună.

La cumpănă de drumuri,
cînd soarta ne desparte,
Cînd inutil se pare
a fi un ţel sublim,
Vom încerca prin viaţă
să mergem mai departe,
Cu muntele în suflet
în pace să trăim.