marți, 31 decembrie 1985

Înfrînt

Mă-nvinge o mirare,
Mă-nalţă-o rătăcire,
Mi-e dor de întristare,
Mă bucur cu iubire.

Cad falduri aburinde,
Cad nori de rătăcire,
Un tîrg pe toţi ne vinde,
La preţ de amăgire.

Bat ploi înmărmurite,
Sînt viscole pe urme,
Pe creste-cărunţite
Vin amintiri de turme.

Cad ultimele lacrimi,
Vin primele mîndrii,
Cad norii grei de patimi,
Rămîn doar bucurii.

Mă-nvinge o mirare,
Mă-nalţă-o rătăcire,
Mi-e dor de întristare,
Mă bucur cu iubire.

joi, 26 decembrie 1985

Licurici de strajă

În ochii mei stau licurici de strajă
Şi-şi povestesc de iernile de foc,
Un foc m-adoarme în tîrzia-i vrajă,
Şi-n trecere şi timpul e un joc.

Miraje sfinte-mi zugrăvesc obrazul
Şi tîmplele iau foc de-atîta nins,
Mă vede prin ferestre şi pervazul
De care m-am temut în necuprins.

A opta artă-i furtul de destine,
Împerecheate-n alburi de voal,
Şi-n sobă arde tot ce aparţine
Acestui rest total, imparţial.

O stea e-un amanet de amănunte
În necuprinderea de os şi lut,
Doar jocuri, nefiresc, iubesc un munte
Pe care-l văd aşa cum au trecut.

Corăbii albe trec pe cerul nopţii
Deasupra de stindardele de fum,
Neamănuntele iubesc proporţii,
Şi-un vraf de praf înseamnă scrum şi drum.

În Carul Mare umbra e o vrajă,
Şi toate către cer se pribegesc,
În ochii mei stau licurici de strajă,
Că obidit, în taină, te iubesc.

joi, 19 decembrie 1985

Ascundere în infinit

Vorba mea prelungă se sfîrşeşte-n şoapte,
Infinitu-mi pare o eternă noapte,
Iscodiri de veghe vin să ne purceadă,
Cerbi şi capre negre vin să ne mai vadă.

Roua mă-nfrăţeşte lungilor poteci,
Ochii tăi sînt tandri, ochii tăi sînt reci,
Văd un drum în lacrimi, drum văd în priviri,
Lîngă mine-s ceruri ca în izbîndiri.

Îmi faci semn cu şoapta, eu pe nicăieri,
Ceri cu mîna-n mînă paşii efemeri.
Nu vreau infinitul cu farmecul său,
Eu te vreau pe tine, vreau numele tău.

Roua îmi petrece drumul către creste,
Trec prin nori de seară, norii îmi dau veste,
Călător cu gîndul, călător în fapte,
Infinitu-mi pare o eternă noapte.

Flori de primăvară mi se-aştern pe gînd,
Inimi se-mpreună către cer mergînd.
Ispitit de rînduri, ispitit de vînt,
Plec o vorbă-n ceruri şi-una în pămînt.

Un stindard de veghe tu pui în priviri,
Lîngă mine-s ceruri ca în îzbîndiri,
Nu vreau infinitul cu farmecul său,
Eu te vreau pe tine, vreau numele tău.

miercuri, 18 decembrie 1985

Evadînd

Şi evadînd, pe zidul închisorii
Ne binecuvîntează zori de zi,
Şi-n trecerea firească, iar, cocorii
Ne cheamă către taina ce va fi.

Ne dau onorul temniţele ude
Şi se gîndesc la paşii noştri reci,
Şi-n fiecare umbră ne aude
Albastrul plîns de rouă pe poteci.

Ne duc în spate drumuri de izbîndă,
Şi cale ne clădesc păduri de brad,
Doar lacătu-nchisorii vrea să-mi vîndă
Istoria de cum era să cad.

Ne dau bineţe şoaptele din valuri
Şi porturi ale stelelor ne vor,
Păşind încet, ne mai iubim pe maluri,
Înlănţuiţi de evadări de dor.

Evadînd ne cheamă pragul nopţii
Să-i punem paşii noştrii căpătîi,
Şi să-i clădim tărîmul ce-l vor sorţii
De la pornirea lumilor dintîi.

Pierzînd în noapte noaptea nepătrunsă,
Ne oglindim privirile în zori,
În dimineaţa ce-i în noi ascunsă
Ascundem şoapta primei sărbători.

Dar, evadînd, un duh de primăvară
Ne pune-n ochi mari sceptre de destin,
Şi norii-ndepărtarea ne-o măsoară,
Avizi de ploaie spală cer senin.

De vremea lor ne povestesc tîrziuri,
Cum rătăceam pustii înspre pustiuri.

marți, 10 decembrie 1985

Festina Lentae

Încet, încet, plutesc în ape stele
Şi curg încet, încet şi monoton,
Şi vin încet la ţărmuri să se spele
Fugind apoi, încet, spre Orion.

Încet, încet, se scurg în nemurire
Cu ochi de foc, încet, încet, privind,
Şi vin încet la ţărmuri cu iubire,
Fugind apoi; încet în ţărm pierind.

Încet, încet, umbresc o piatră seacă,
Păşind încet în drumul lor firesc,
Dar pleacă-ncet încetului ce pleacă
Şi-ncet, tîrziu, în cer, se nemuresc.

luni, 18 noiembrie 1985

Drumul

Ceasul drumului se bate
În secunda mea ştrengară,
Şi porneşte mai departe,
Înăuntru şi afară.

Şi cu traista-n băţ de gînduri
Plec şi eu la drum cu dînsul.
În afară sînt doar vînturi,
Înlăuntru e doar plînsul.

Peste nici un ceas de vreme,
Un moşneag ce-i dau bineţe
Îmi răspunde despre semne,
Privind crestele semeţe.

Şi vorbind de dimineaţă,
Urcă şoapta şi-o coboară,
Povestind, încet, de viaţă
Şi de zboruri ce-l purtară.

-“Iar de pui picioru-n apă,
Cată piatra ce trosneşte
Şi cu ea în apă sapă,
Şi-ai să vezi că putrezeşte.

Şi-apoi caută-n lumină
Întunericul uitării,
Să-ţi baţi ziua, de-i senină
Ca pe-un prag al întrebării.

Caută urcînd spre stele
Steaua care te veghează,
Şi coboară printre ele
Despărţit fiind de-o rază.

Dar cu ochii priveghează
Tot ce ai şi-n sus, şi-n vale,
Despărţite-s de o rază,
De-un hotar şi de o cale.

Numai urma de e-n ceaţă
Ia-o-ncet, s-ajungi în grabă,
Pune pas cu pas pe viaţă
Ca să vezi că ai şi treabă.

Dar, la drum. Aşa, drumeţe,
Caută colindul firii,
Să-nţelegi că-ţi dau bineţe
Şi furtunile iubirii.

Şi o ia din rădăcină,
Dinspre cer înspre pămînturi,
De cobori, nu vezi lumină,
Sus, bat nori de ploaie-n vînturi.

Dar aruncă-te-n durere,
Ca s-ajungi să plîngi cu soare,
Să-nţelegi că prin putere
Infinit de pas te doare.

Hai, la drum, aceasta-i calea!
Hai să urci, destul cu plînsul!
Nu căta îndepărtarea,
Şoapta nopţii-i necuprinsul.

Pasul ce îl faci cu pasul
Te departe şi aduce
Peste ce-a porni urmaşul
Să ajungă în răscruce.

De porneşti ajungi pe cale,
De porneşti, ţi-asumi şi riscuri,
Urci în gînduri, urci în vale
Înspre munte vezi doar piscuri.

Lasă calea presărată
Cu victoriile vieţii
Şi le-adună doar o dată
La amiaza dimineţii.

Iar apoi din nou le-nşiră,
Dă-le toate, tuturora,
Ca prin ele cîţi porniră
Să-ţi privească aurora.

Dacă nu, priveşte dealul
Şi porneşte-ncet pe vale,
Pînă unde ţine malul
Şi opreşte-te din cale.”

sâmbătă, 16 noiembrie 1985

Cîntec în prag de iarnă

Ninge astă seară, ninge fantomatic,
Unduiri de stele, poli de univers,
Cade-n crucea lumii răcnetul sălbatic,
E-al plînsorii triste într-un paşnic mers.

Cînd se vor întoarce, ca un vis, cocorii,
Într-o toamnă arsă de un vînt stingher,
Răsări-vor stele şi veni-vor norii
Peste-ntîie falduri arse de mister.

Şoapte dinspre toamna ospătării noastre,
Plînsuri de furnică, urcă în pămînt,
Tîrgul se va vinde stelelor albastre
Şi apoi va pune clopote în vînt.

Viforul conspiră trenuri înspre gară,
Buzele de gheaţă apele sărut,
Vin furtuni la ţărmuri întrebînd de vară,
Numai astă noapte e-n necunoscut.

Ninge ochi de taină însetaţi de sînge,
Însetaţi de abur, înveliţi de cer,
Toamna iar se roagă, iernilor se plînge,
Cea dintîi zăpadă cade cînd o cer.

duminică, 20 octombrie 1985

Nervi de toamnă

La dracului! Ce toamnă arsă-n sînge
Ce-nfige sînge şi cuţit în os,
Şi cerul care plînge, plînge, plînge
Cu tot al meu de-a pururea prisos.

Şi frunzele-n arpegiile nopţii
Vibrează-n corzi finalele acorduri,
Şi lacrima în zumzetele morţii
Aşterne noi emoţii peste porturi.

E toamnă sîngerîndă pe cîmpie,
E toamnă înălbită-n munte sus,
Şi dedesupt e omul ce se ştie
Cu mîinile pe crucea lui Iisus.

Şi vîntul care saltă iarăşi valul
Deasupra mării prinse în furtuni,
Şi zbuciumă cu pas de maluri malul
Adulmecat în cer de semiluni.

La dracului! Cu ochiul ei de gîde
Ce sus ridică barda şi-o coboară!
Şi cerul care rîde, rîde, rîde
De tot ce-a fost, de iarnă şi de vară.

E toamnă înnegrită şi pe ape,
E toamnă şi pe stelele ce cad,
Şi dedesupt e omul mai aproape
De cel dintîi şi cel din urmă vad.

joi, 17 octombrie 1985

Plecare firească

Deasupra noastră cerul înnoptează,
Mă mai veghezi cu-n crez îndepărtat,
Sub mîna caldă fruntea se brăzdează,
Şi cerul, iar, de tine-i luminat.

Şi mă întrebi ce gînduri rătăcesc,
Şi te iubesc! O, nu, nu te iubesc!

În plină noapte cerul se-nfierbîntă
Şi se îneacă în izvoare seci,
Sub noi e cerul care nu cuvîntă
Şi pleacă iar o taină. Şi tu pleci!

Nu te opresc, e drumul tău firesc,
Şi te iubesc! O, nu, nu te iubesc!

Te voi petrece spre întreaga zare,
Spre necuprinse negrele poteci,
În vorba ta e-un dor de depărtare,
Şi pleacă de acum, de ştii că pleci.

De ce mă-ntrebi pe unde rătăcesc,
Doar te iubesc? Dar nu te mai iubesc!

Priveai amurgul serilor de vară,
De-abia venisei cînd puteai să pleci,
Azi vrei să pleci. Hai, pleacă astă seară,
Strivind înrourarea pe poteci.

Aşa e drept, aşa e şi firesc,
Şi te iubesc cum nu te mai iubesc!

Tu ce în gînd porţi cerul spintecat,
Mai faci un pas, mai fac şi eu un pas,
Cum ai plecat! Să-mi spui de ce-ai plecat?
Să fi rămas! De ce să fi rămas?

Să nu mă-ntrebi ce îmi mai e firesc,
Căci te iubesc, dar, nu, nu te iubesc!

duminică, 6 octombrie 1985

Şi de va-nvinge...

De va învinge faptul firii,
Prin raţiune va fi greu,
Va ninge-n seara despărţirii
Tot mai uşor şi tot mereu.
Şi-apoi va fi numai furtună
În racla gîndului frumos,
Şi numai lacrima-mpreună
De jos în sus, pe sus, în jos.

Şi de va plînge o furtună
Din cerul umed şi senin,
Veni-vor munţii să ne spună
Că apa ploii e venin.
Iubirea noastră nesfîrşită
Prin calmul meu o s-o sfîrşim,
Ca veşnic să-mi rămîi ispită
Şi-n veşnicii să ne iubim.

Te chem pe viaţă cum pe dată
Ţi-arăt că drumu-i înapoi,
Credinţa mea nestrămutată
Se-mparte în destin, la doi.
Iubesc şi totuşi n-am iubire
Prin gîndul meu copilăresc,
Soldatul moare-n nemurire
Şi eu în moartea lui trăiesc.

miercuri, 25 septembrie 1985

Eu, tuturor

Frunză verde de suspin
Ochii mei plîng în venin,
Mă ridic şi mă cobor
Ca o taină de omor,
Printr-o lacrimă pribeagă
Paşii nu mai vor să meargă,
Ca un abisal decor:
Ochii mei şi-ai tuturor.

Rază-a nopţii fără sorţi,
Mă îndeamnă-a lumii porţi,
Aplecat pe-un soare-n jug,
Tot mă doare acest rug.
Printr-un zbor de unduire
Raza lunii-i amintire,
Ca în neînfricatul zbor:
Paşii mei şi-ai tuturor.

Rază-a nopţii de april,
Ochii mei sînt în exil,
Şi se-nchină în destin
Lacrimilor de venin.
Mă închin la raza nopţii
Peste lumea în proporţii,
Rază-a iernilor de frig,
Plin de lacrimi tac şi strig,

Ca-ntr-un abisal decor:
Paşii mei şi-ai tuturor.

vineri, 19 iulie 1985

Romanţă pentru dreptul lumii

Se întunecă şi apa,
Anevoie bate vîntul,
Are gust de armă sapa.
Nu mai are scop cuvîntul,
Nu sînt drepturi să ne-asculte,
Printre lacrimi ce şiroaie,
Numai armele-s mai multe,
Ca o aripă de ploaie.

În zadar cer unii viaţă,
Ei sînt condamnaţi la moarte
De-o sentinţă mai măreaţă
Decît cele şapte arte.
Peste mări şi continente,
Tot există grea robie
Pusă-n taină ca accente
Peste tot ce o să fie.

Cer copii drept la leagăn,
Mor soldaţii în tranşee
Semănînd pe cîmpul reavăn
Pacea lumii ca idee.
Hai să facem tot ce alţii
O iau drept o vorbă goală:
Să se-nalţe condamnaţii
Peste legi şi peste boală.

Nu mai sunt pe lume drepturi,
De la post la post e-un rond,
Şi-s mereu aceleaşi certuri
Şi război pe mapamond.
Cei ce plîng că au de toate,
Nu se-ntreabă, nici nu vor,
Că o lume abia-şi scoate
Sărăcia pe ogor.

miercuri, 17 iulie 1985

Focul, probabil

Probabilitatea-i o măsură
De mai ştii cuvintele să rogi,
Dar ceea ce spui tu astăzi fură
Bietele destine de milogi.
Furi postum din faptele trecute
Şi apoi nu ştii ce ai de spus,
Şi tot spui şi vrute, şi nevrute,
Răstignind şi ochii lui Iisus.
Invincibil totuşi te ridică,
În destin nu ai decît minciună,
Teamă nu îmi e şi nu mi-e frică,
Nici n-am fost vreodată împreună.

Ai crezut, dar n-ai privit spre stele,
Gîndul a crezut ceea ce vrei,
Abia astăzi tu mă vezi prin ele,
Însă tot nu ai vreun temei.
Neavînd altceva a socoate
Din sintagma vechilor frînturi,
Mă loveşti tăios şi pe la spate,
Punînd viaţa printre picături.
Drept destin ţi-ai luat învălmăşeala
Şi o soartă vis de răzbunare,
Însă şi un scrum aprinde pala
Cînd scînteia unui fapt răsare.

Iar ca o măsură preventivă,
Nici n-ai vrut din umbră să vorbeşti,
Ţi-ai luat pedeapsă prezumtivă
Adevărul care ţi-l trăieşti.
Te-ai tîrît să mai găseşti o rană
Ca să pui un fier încins pe ea,
N-ai simţit condiţia umană,
Care nici învinsă nu te vrea.
Astăzi, dacă tot mai ai cuvinte,
Ţi le schimbă aspru şi tenace,
Şi priveşte drumul înainte,
Şi-ai să vezi că nu te poţi întoarce.

sâmbătă, 22 iunie 1985

Tangaj

Ca un sinistru, încarnat orgoliu,
Viaţa mea de negru şi de doliu
Pluteşte pe deasupra mea şi-a ta.

Viaţa mea pe coarde de legendă
Primeşte, pînă gîndul se suspendă,
Firavul chip de-a fi şi-a exista.

Şi din tangajul marilor distanţe,
La judecata marilor instanţe
Te iau alături de trăirea mea.

Fiind cu toată firea mea alături,
De la nimic nemaiputînd da-n lături,
Vei străluci a foc în viaţa-mi grea.

Iar dacă, peste timp şi peste vreme,
Se vor ivi miraje să te cheme,
Ai toată libertatea să le ai.

Dar dacă fiinţa mea va fi străină
De toată-ntruchiparea ta senină,
Să-mi spui tot ce mai vrei, prin grai.

Nimicul fiind aici dintotdeauna,
Pe amîndoi ne-o birui furtuna,
Fiind mereu doar o urmare-n timp.

Să ne iubim pe ţărmure de ape
Şi-astfel, să fim mereu tot mai aproape,
Îmbrăţişaţi pe valuri de nisip.

sâmbătă, 15 iunie 1985

Confesiune

Şi peste toate cîte-s pe pămînt,
Primiţi-mă! Am fost aşa cum sînt.
Am nopţi de bucurii şi insomnie
Şi duc cu mine-a lumii nebunie.
Dar totuşi bucuria port cu mine
În inima strivită de ruine,
Şi port în partea stîngă şi în sînge
Durerea care nici nu poate plînge.

Durerea lumii încă mă apasă,
Gonindu-mă şi noaptea de acasă,
Ca-n rană inima să îmi vibreze,
Cu visurile veşniciei treze,
Eu am pe nimicia faptei mele
Un zbor de stele către alte stele.
Iar viforul ce urlă şi mă stinge,
Încearcă a mă pierde şi convinge.

Iar peste împliniri, peste dezastre,
Eu totuşi am şi gîndurile voastre,
Şi port cuvîntul cum îmi port în sînge
Aceste bucurii ce voi a strînge.
Şi-adun pe gînduri, rînduri şi plînsoare
Acelaşi drum de-aici şi pîn’ la soare.
Iar dacă nu mai am nici cui mă plînge,
O lacrimă se scurge pînă-n sînge.

Primiţi-mă cu sîngele otravă
Cu toată viaţa mea mereu bolnavă,
Bolnavă de o şoaptă-nsîngerată
Şi de tăcerea lumii-ndurerată.
Eu astăzi port durerea tuturora
Şi bat cu toate ceasurile ora,
Primiţi-mă, aşa am fost şi-oi fi,
Atît cît voi trăi, cît voi muri.

sâmbătă, 8 iunie 1985

Acum nimic

Acum nimic nu mai rezistă,
Şi vînturi bat din nord şi sud,
Nici gîndul meu nu mai există
Şi-n negre umbre te aud.

Acum nimic nu se sfîrşeşte,
Şi ploi se-abat din sud şi vest,
Nici gîndul nu mai dăinuieşte,
La schimb nimic nu e, ca rest.

Acum nimic nu mai răsare,
Furtuni se-abat din vest şi nord,
Iar dacă pasul mă mai doare
Am inima un lung fiord.

Acum nimic. Eu sînt trecutul
Şi gîndul mi-l abat spre vis,
Rămîn mereu necunoscutul
Stingher pe-o umbră de abis.

vineri, 7 iunie 1985

Epilog

Dar tu, ce mai credeai că o să fie
Acel ceva ce-a fost adevărat?
Am rătăcit. O scurtă nebunie,
Dar nu-s bolnav, cum nu m-am vindecat.

N-a fost decît atît: un pas sălbatic,
Pe care orice om l-ar fi făcut,
Dar toate, prin sfîrşitul lor apatic
Mă fac să cred că nu te-am cunoscut.

A fost aproape tot ce nu se poate,
Şi chiar cu ochii-nchişi eu pot să spun,
Apoi le-am adunat încet pe toate
În negre picături de pas nebun.

A fost ce nici nu a mai fost vreodată,
Astfel că nici nu pot a dispera,
Un strop de veşnicie zbuciumată-
Iubirea mea, apoi et caetera.

Dar tu, ce mai credeai că o să fie
Acel trecut supus de altceva?
A fost adevărată nebunie
Azi doar un idiot et caetera!

joi, 6 iunie 1985

Repetiţie

Iar şi iar, prin lacrima ce pică
Retrăiesc în plînset un trecut,
Nu mă tem de ură sau de frică,
Dar mereu o luăm de la-nceput.

Toţi împlîntă vorbe şi cuţite,
Mulţi se pregătesc de pomeniri,
Şi învăluiţi de vechi ispite
Pun privirii triste amintiri.

Prin supreme gînduri spulberate,
Timpul se înfruptă adoptiv,
Plîng şi vremile îndepărtate
De o neghiobie tip nociv.

Uverturi pe unde arhipline
Peste toate sînt şi ce n-au fost,
Vieţilor, din pietre şi ruine,
Încă regăsesc trecut şi rost.

În instanţe pline de butoane
Judecăţi pe hartă s-au făcut,
Gînduri peste vorbe, peste toane,
Zbuciumă istorii şi trecut.

Te iubesc ca pe-o fiinţă-n mine,
Te iubesc cu tot ce o să fiu,
Tot trecutul tău pe lume ţine
Adevăr ce toţi mai marii ştiu.

Te iubesc cu-atît mai mult în lacrimi,
Şi mereu îmi eşti a vieţii stea,
Chiar şi suferind strivit de patimi,
Eu rămîn aici, în ţara mea.

Picătura de suflet

Nici n-am ştiut că veacul e pe moarte,
Că timpul suferă de insomnii,
Că peste timpuri mai apasă soarte,
Că încă mai trăim copilării.

Acum cînd sîngele nici nu mai curge
Şi-am adormit sub poale de gheţar,
Din mine-o picătură se mai scurge
În veacul meu de vifor solitar.

Cînd toamna sîngeră a nemurire
Eu toate mi le dau ca împrumut,
Şi mă găsesc un tot în amintire,
Pornesc mereu, din nou, de la-nceput.

Şi s-a mai stins un veac, s-a stins o eră,
În lacrima ce vreau să o ridic,
Doar gîndul meu o lume tot mai speră
Să zică ea ce eu voiam să zic.

Eu nu mai am nici umbră şi nici nume,
Trecutul mi-e-n eternele iubiri,
Din lacrimă şi cer, ca un prenume,
Am început să cred în amintiri.

Nici n-am ştiut, deşi ştiam de toate,
Sînt azi bolnav de-o boală ce n-o am,
Dar dacă-n lume gîndul nu mai poate,
Eu nu mai sînt nici cel care eram.

Nici n-am ştiut că veacul va muri,
Că timpul nu mai doarme mai deloc,
Şi între toate se vor prăpădi
Trecutul şi prezentul, la un loc.

duminică, 2 iunie 1985

Privirea ta

Mereu treceam pe sub privirea ta,
Erai atît de sus
nu mă vedeai,
Şi astăzi tot mai trec,
nu pot uita
Cum tainic gîndul meu mi-l zbuciumai.

Şi trec şi azi
privindu-te furiş,
Culori de bronzuri, pale de argint,
Învălui în priviri
doar ascunziş,
Şi nu sînt eu acela care mint.

Azi gîndul bate drumul de-altădat,
Şi cale-mi e eternă,
cum o ştii,
Privirea ta
e cer înnourat,
Dar totul e trecut şi tu-ntîrzii.

În vis ades pe drumul desfundat
Îţi caut doar privirea ce-o vedeam,
Dar visele
se zbat doar în păcat,
Şi nu mai am
norocul să te am.

Şi din privirea ta, ce o aveai,
Nimic nu porţi
şi doar nimicu-l ştii,
Erai un rai,
şi-apoi un iad erai,
Dar vino-ncet
oricum ai să-ntîrzii.

Am...

Am un eu şi o mîndrie,
Am şi gînduri perspicace,
Însă-a mea copilărie
Are amintiri sărace.
Bate bruma peste toate,
Amintirile se şterg,
Astfel nici că se mai poate
Cîndva înapoi să merg.

Am în gînd sălbăticie,
Am şi-un dor ce mă răpune,
Însă-a mea copilărie
Nu mai are ce îmi spune.
Bate, bate, bate vîntul,
Nici un gînd nu pot avea,
Pe cît lumea şi pămîntul
Voi avea credinţa mea.

sâmbătă, 1 iunie 1985

Şi mîine încă-o zi...

Şi mîine încă-o zi va fi să vină,
Şi număra-voi vieţii încă-o zi,
Speranţă de izbîndă şi lumină
Din ziua ce-n trecut va izbucni.
Iar dacă valul moare, încă unul
Prin lume va veni să-i fie-n loc,
Ca primul val să fie pururi drumul
Acelui val ce se va stinge-n foc.

Şi pe deasupra nopţilor mai umblă
Înalt de frumuseţi şi dimineţi,
Chiar moartea veşniciei e o umbră
Şi-un dubios exil al altor vieţi.
Din clipele ce timpuri au trecute,
Aceleaşi clipe eu le regăsesc,
Şi între întîmplări nepetrecute,
Etern, de voi muri, eu dăinuiesc.

Adaug la o zi care va trece
O zi ce după sine va veni,
Iar dacă şi izvoarele-or să sece,
Alte izvoare ape-or primeni.
Iar dacă eu voi piere fără urmă,
O urmă va veni pe urma mea,
Şi toată amintirea mea o scurmă
Lumina care-n veci rămîne stea.

luni, 6 mai 1985

Post scriptum

(la Întunericul precar)
De ai să caţi în vorbe suprema mea credinţă,
Îţi mîngîie privirea în lacrima durerii,
Motivul, peste toate, e-nvinsa suferinţă
Ce-am căutat-o-n taină în patima tăcerii.
Şi ca o tristă undă a faptelor trecute,
Pe sufletul ca piatra o piatră mai apasă,
Şi drumu-i totdeauna prin locuri nebătute
Ca lumea să nu ştie de am sau nu o casă.

Îţi oglindeşte ochii şi cată în privire
Motivul împlinirii ce l-am purtat în gînduri,
Cu rangul de albină l-am scris ca amintire,
Prin toate ce-or să fie l-am pus în aste rînduri.
În toate ale mele mă cheamă cu tristeţe,
Şi bucurii şi şoapte, pentru trecut, deodată,
Chiar apa răstignită de bucurii semeţe,
Şi toate plîng în mine, acum ori niciodată.

joi, 2 mai 1985

Şoaptă zbuciumată

Gîndul tău păstrează
Noaptea din adîncuri,
Şi mereu veghează
Ale nopţii cînturi.
Fericind anume
Nopţile pierdute,
Plînge astă lume
Zări necunoscute.

Bătălii de stele,
Noaptea cată noapte,
Ochii, printre ele,
Ale tale şoapte.
Noaptea blestemată
E un gînd sihastru,
Zboară şi te-arată
Cerului albastru.

Clipă de-amnezie,
Gînd de primăvară,
Scrie, scrie, scrie
Ce mi-ai spus aseară.
Lasă-te purtată
Peste toate-a mele,
Şoapta zbuciumată
Urcă înspre stele.

Te zăresc mîndrie
Pe trecut funebru,
Nimeni nu mă ştie,
Sufletul mi-e negru.
Tot apoi, cu toate
Încă noaptea cheamă,
Tot ce nu se poate
Se retrage-n teamă.

luni, 18 martie 1985

Răvaş

Un dor cu tristeţe şi jale
Azi semăn pe fapta din urmă,
Dar uite ce ceaţă-i pe cale
Şi gîndul speranţa îmi curmă.
Şi iar se aude un bucium,
Destinul mi-arată trecutul,
E iar bătălie şi zbucium,
Se sfarmă în pumn infinitul.

Priveşte cum taina poverii
De astăzi dă iama întruna,
În şoaptă mă-nchin primăverii
Cu gînd de-a mai fi totdeauna.
Trăind şi iubind teama veche,
Dau glas răzvrătirii din mine,
Sînt multe ce nu au pereche
Şi multe sînt astăzi ruine.

Ce bine că noaptea mă cheamă
Şi-mi spune că-i ultima dată,
Şi totuşi îmi e încă teamă
De noaptea aceasta-nstelată.
De-i ultima seară, prin fapte,
Dă-mi tainic sărutul tău rece,
E vifor sălbatic şi-i noapte,
Izvoarele vor să se-nece.

Furiş cată noaptea iubirea
Şi luna se pune să plîngă,
În toate-mplineşti amăgirea
Iar sufletul stă să se frîngă.
Degeaba dăm foc la lumină,
Răsare aceeaşi robie,
Şi ziua aceasta-i senină,
Doar norul de ploaie adie.

În şoapta mea, Crivăţ întruna,
Şi beznă străluce în zare,
Adio, şi-mi eşti totdeauna
Speranţa cea fără crezare.
Dă-mi mîna să-ţi strîng amintirea,
Căldură să-ţi dărui din moarte,
Azi noi împletit-am nefirea
Şi mergem stingheri mai departe.

Cît gîndul veghează venirea,
Eu ochii-i închid pe vecie,
Rămîne să plîngă iubirea
Cînd vîntul de toamnă-o s-adie.
Prin umbra ascunsă de mine,
Am totul şi cartea-i pe faţă,
Mereu tu rămîi, pentru tine,
Aceeaşi tirană măreaţă.

Dă foc veşniciei de aur
Cît încă mai eşti o credinţă,
E drumul meu plin de coclauri,
Dar tot te mai cred biruinţă.
Te ştiu adormire şi zvîcnet
Pe ultimul trăsnet de vară,
Şi încă mai port pe-al meu suflet
Sentinţa din ultima seară.

Pe lacrima ştearsă de sfinţii
Ce stau lîngă mine, cu tine,
Ne blestemă azi şi părinţii,
Că totuşi a fost foarte bine.
Dar încă rostit-am deodată
Blestem şi credinţă de moarte,
Chiar dragostea noastră uitată
În mine şi-n tine ne-mparte.

În ochii mei negri de ciudă
Tot cerul îmi plînge cu stele,
Ce muncă-n zadar şi ce trudă,
Şi vorbe sînt visele mele.
Ce bine că totuşi spre seară
Un gînd răvăşit ne mai cheamă,
Acum că e iar primăvară
De iarna trecută mi-e teamă.

Cu mîna întinsă, de pază,
Citim un răvaş anonim,
E ceaţă pe ultima rază
Şi noaptea în noi o simţim.
Cu mîna întinsă, în şoapte,
O ultimă noapte trăim,
Atît a rămas, doar o noapte,
Dar nu mai putem s-o-mpărţim.

sâmbătă, 9 februarie 1985

Întunericul precar

Îmbracă-te în negru
frumoasa mea fecioară,
Şi gîndul îţi împlîntă
în viaţa-mi înnegrită,
Dar lasă totuşi vara
să fie încă vară,
Şi te închină nopţii
de e neîmplinită.

Dacă e negru totul
şi toate stau să cadă,
Îţi aminteşte, tainic,
tăcerea mea de seară,
Şi iarna strălucindă,
cu falduri de zăpadă,
Şi soarele fierbinte
şi dalba primăvară.

Trăieşte neagra clipă
ce-ncîntă amintirea,
În toamna aburindă
de sînge şi motive,
Închide-ţi ochii mîndri
şi-aşteaptă-mi osîndirea,
Şi-ascunde-mă în taină
în motivări tardive.

Priveşte fluturi roşii
răpuşi de ceaţa deasă,
Şi înţelege chinul
ce încă năpădeşte,
Şi neagra asuprire
ce încă mă apasă,
Trecutul, tot mai negru,
ce aspru se sfîrşeşte.

Îmbracă-te în negru,
priveşte răstignirea
Şi taina dăruieşte-o
lumii născută moartă,
Păstrează cît mai vie,
neştearsă amintirea
Şi povesteşte lumii
ce ştii din a mea soartă.

Cînd fi-voi stins şi rece,
străin fiind de lume,
Întoarce-te în viaţă
şi-mplîntă-ţi o credinţă,
Dar aminteşte-ţi tainic
de-a existat un nume
Ce a aprins, obraznic,
un foc dintr-o voinţă.

Deschide-ţi ochii mîndri,
priveşte-o lume seacă,
În jurul tău priveşte,
minciuni şi nedreptate,
Dar totul aşa lasă,
lasă cuţitu-n teacă,
Doar alţii ca şi ca mine
ce-am căutat să cate.

Întoarce-te plăpîndă
în gerul de afară
De iarna o să lase
un ger ce nu mai trece,
Şi-mbracă-te în roşu,
frumoasa mea fecioară,
Tiranii au o viaţă,
dar eu voi avea zece

O simplă întîmplare
m-alungă şi mă cheamă,
Eu am crezut în trăsnet
şi-n noapte-nseninată,
Poruncile măreţe
mă lasă fără teamă,
Spre mai măriţii lumii
eu nu mă-nchin vreodată.

Dar norii mari din ceruri
n-au trăsnet şi n-au ape,
Iar slava se înalţă
din neguri şi blesteme,
Astfel a mea izbîndă
de moarte e aproape,
Să vii de vezi mormîntul
atît cît mai e vreme.

Şi vino către stele,
să îmi tot fii Luceafăr,
Şi ţine-mi iar în mînă
destinul şi voinţa!
Fără închinăciune
şi fără să mă apăr,
Am aşteptat cu lacrimi
şi-ndurerat sentinţa.

Dar doliul meu nu-i negru,
în ultimă instanţă,
În veci să se rostească,
a nu ştiu cîta oară,
Să îmi alini durerea
vei fi a mea speranţă,
Şi-mbracă-te în roşu,
frumoasa mea fecioară!<