joi, 6 iunie 1985

Picătura de suflet

Nici n-am ştiut că veacul e pe moarte,
Că timpul suferă de insomnii,
Că peste timpuri mai apasă soarte,
Că încă mai trăim copilării.

Acum cînd sîngele nici nu mai curge
Şi-am adormit sub poale de gheţar,
Din mine-o picătură se mai scurge
În veacul meu de vifor solitar.

Cînd toamna sîngeră a nemurire
Eu toate mi le dau ca împrumut,
Şi mă găsesc un tot în amintire,
Pornesc mereu, din nou, de la-nceput.

Şi s-a mai stins un veac, s-a stins o eră,
În lacrima ce vreau să o ridic,
Doar gîndul meu o lume tot mai speră
Să zică ea ce eu voiam să zic.

Eu nu mai am nici umbră şi nici nume,
Trecutul mi-e-n eternele iubiri,
Din lacrimă şi cer, ca un prenume,
Am început să cred în amintiri.

Nici n-am ştiut, deşi ştiam de toate,
Sînt azi bolnav de-o boală ce n-o am,
Dar dacă-n lume gîndul nu mai poate,
Eu nu mai sînt nici cel care eram.

Nici n-am ştiut că veacul va muri,
Că timpul nu mai doarme mai deloc,
Şi între toate se vor prăpădi
Trecutul şi prezentul, la un loc.