joi, 17 octombrie 1985

Plecare firească

Deasupra noastră cerul înnoptează,
Mă mai veghezi cu-n crez îndepărtat,
Sub mîna caldă fruntea se brăzdează,
Şi cerul, iar, de tine-i luminat.

Şi mă întrebi ce gînduri rătăcesc,
Şi te iubesc! O, nu, nu te iubesc!

În plină noapte cerul se-nfierbîntă
Şi se îneacă în izvoare seci,
Sub noi e cerul care nu cuvîntă
Şi pleacă iar o taină. Şi tu pleci!

Nu te opresc, e drumul tău firesc,
Şi te iubesc! O, nu, nu te iubesc!

Te voi petrece spre întreaga zare,
Spre necuprinse negrele poteci,
În vorba ta e-un dor de depărtare,
Şi pleacă de acum, de ştii că pleci.

De ce mă-ntrebi pe unde rătăcesc,
Doar te iubesc? Dar nu te mai iubesc!

Priveai amurgul serilor de vară,
De-abia venisei cînd puteai să pleci,
Azi vrei să pleci. Hai, pleacă astă seară,
Strivind înrourarea pe poteci.

Aşa e drept, aşa e şi firesc,
Şi te iubesc cum nu te mai iubesc!

Tu ce în gînd porţi cerul spintecat,
Mai faci un pas, mai fac şi eu un pas,
Cum ai plecat! Să-mi spui de ce-ai plecat?
Să fi rămas! De ce să fi rămas?

Să nu mă-ntrebi ce îmi mai e firesc,
Căci te iubesc, dar, nu, nu te iubesc!