miercuri, 15 ianuarie 1986

Drumul canalelor

Canale triste curg spre abatoare
În cele drumuri ultime mereu,
Pe cîmpuri albe-i purpură în soare
Şi parcă peste ele-i trupul meu.

Şi parcă-n inimi ţipătul se strînge,
Se zvîrcoleşte-n murmure amar,
Şi nici nu rîde, nici nu poate plînge,
Încins de un cuţit fără habar.

Iar umbre ale crucilor din frunze
Dau foc la aburii spre cer suind,
Şi-n calea epopeelor pătrunse
Aşează cerul nopţilor fugind.

Şi-n drumul lor nici nu se mai adună,
În drumul către rai ori către iad,
Ci cată către frunzele-n furtună,
Fără să simtă că-n adîncuri cad.

Şi sînt lumina rădăcinii nopţii,
Şi sînt sărutul pariei dintîi,
Un leagăn sînt şi, ca un cui al porţii,
Botezător de creştet şi călcîi.

Prohod de valuri trece peste gheaţă
Pe vadul urmelor, nemişcător,
Mai ţipă-n cer şi se sfîrşeşte-o viaţă
Şi curg canale trist spre abator.