sâmbătă, 11 ianuarie 1986

Zbor de iarnă

E prea frumos, afară iar e viscol,
Pămîntul este tras de şapte cai,
Şi-i iarnă iar, e iarnă iar la Pristol,
Şi vîntul cîntă hore lungi la nai.

Cu ochii arşi mă-ntorc din rătăcire,
Şi cerul înstelat încerc privi,
Mă simt un rob şi cat în amintire
Un drum spre clipa ce se va ivi.

Trosnesc în foc stejarii de-altădată,
Şi stelele din miezul lor ţîşnesc,
Afară-i frig şi noaptea e bogată
De apele ce-n geruri se iubesc.

De-atîtea toate luna se ascunde
Şi ochi de foc din ceruri mă privesc,
Prin ochii mei în suflet vor pătrunde,
Şi-mi vor grăi, demonic, îngeresc.

Mă văd ascuns în ultima privire
Ademenind mereu un ultim pas,
Şi renegat de nopţi de rătăcire
Pornesc mereu de unde am rămas.

Mi-e frică mie şi privesc spre lemne,
Îmi dau tîrcoale-n suflet rădăcini,
Pe pieptul meu răsar în taină semen,
Precum o floare într-un cîmp de spini.

Mă doare cerul spintecat de viscol,
Mă doare apa Dunării la mal,
Ce iarnă iar, ce iarnă iar la Pristol,
Mi-e dor de-o şa şi-mi este dor de-un cal.

Mă simt în prag corabia măreaţă,
Mă simt epava ce salvează vieţi,
Cîntă cocoşi. E poate dimineaţă,
Sau doar gîndesc şi ei la dimineţi.

Eu cat acum spre albe calendare
În care toate sînt de neclintit,
Doar focuri reci ce ard în depărtare
Mi-au fost în suflet pîine şi cuţit.

S-au răsculat domnii stăpînitoare,
Cei înjunghiaţi m-au pus să fiu mai sus,
Mi-au dat în dar lumini înălţătoare
Şi-un jurămînt cu ce-au avut de spus.

La mreaja sobei caut către mare
Şi caut malul îmbrăcat de val,
Ce dor îmi este-acum de depărtare!
Aş vrea o şa, aş vrea un drac de cal.

Mă doare bradul mîngîiat de viscol,
Mă doare gîndul munţilor străbuni,
Şi-i iarnă iar, e iarnă iar la Pristol,
Şi-n dimineaţă viscolesc genuni.