miercuri, 26 februarie 1986

Lasă-mă, stăpîne

Hai şi mă redă eternităţii,
Lasă-mă, stăpîne, cu-al meu vis,
Smulge-mă orgiei izbucnite,
Nu-s decît istovitor abis.

Lasă-mă în bestia de viaţă,
Nu-mi culege boabele de gînd,
Stinge-le în praful de pe drumuri
Regăsite-n şoapta mea plîngînd.

Mugurii de seară se vor stinge,
Clipele de foc mă vor răni,
Nu-mi mai smulge ultimile patimi,
Lasă-mi bucuria de-a mă şti.

Ah, stăpîne, muritori cu toţii
Se vor stinge lîngă gîndul meu,
Vor aprinde stele şi luceferi
De va fi uşor acum ce-i greu.

Ne întoarcem ca din iadul clipei,
Ne plecăm să nu ne mai vedem,
Vom purta pe umeri ne’mplinirea,
Altceva nu-i drept să mai avem.

Voi pieri şi eu, şi tu, stăpîne,
Nu vom fi, în timp, deloc mai mult,
Eu voi fi un dor de azi şi mîine,
Tu vei fi acelaşi gînd trecut.

Nu, stăpîne, clipa nu ne trece,
Clipa nu se-ntoarce, nicăieri,
Drumul nostru urlă plin de focuri,
Şi-i destul. Atît mai ai: să speri.