luni, 4 decembrie 2006

O privire critică

Într-o ţară în care potentaţii vremii „Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă”, „fac neamul nostru de ruşine şi ocară”, „îşi bat joc de limbă, de străbuni şi obiceiuri” – cum spunea Mihai Eminescu în Scrisoarea III – într-o ţară în care se falsifică necontenit patrimoniul nostru cultural, lăsând loc manelelor şi spectacolelor de prost gust, într-o Românie tot mai mult divizată social, câteva picături de suflet românesc aşternute pe hârtie sunt întotdeauna bine primite de cei care se simt încă români şi trebuie încurajate.
Picăturile de suflet (vol. „Picătura de suflet” sau „Noi fără noi”) aparţin lui Daniel-Dumitru Darie, fizician de profesie, absolvent al Liceului (azi Colegiul Naţional) TRAIAN în anul 1986.
Poate că mulţi cititori îşi vor pune întrebarea: de ce bate la poarta poeziei atât de târziu? Răspunsurile posibile sunt mai multe: Daniel-Dumitru Darie e un veşnic călător (obligaţii legate de activitatea profesională), dar poate şi un călător în câmpul poetic, mereu în căutarea identităţii artistice. Se simte în versurile sale o uşoară notă de tristeţe ce ne aminteşte de romanţa eminesciană („Atunci când...”, „Rămîi”, „Împreună”), ecouri ale liricii bacoviene dominate de nesiguranţă şi deznădejde („Nervi de toamnă”, „Cîntec în prag de iarnă”, „Drumul canalelor”), împerecheri insolite de cuvinte: „rug de iarbă verde”, „ultimul egal”, „ultimul total”, „mă numesc culoare”, „mă numesc proporţii” ca în lirica avangardistă, dar şi aspecte ale liricii peisagiste ce amintesc de George Coşbuc, Şt. O. Iosif sau Ion Pillat.
Drumurile şi căutările în aflarea propriului destin poetic sunt dublate de o permanentă sete de cunoaştere, acumulându-şi în timp un volum mare de informaţii din diverse domenii ale ştiinţei. Poate fi şi aceasta una din cauzele întârzierii apariţiei primelor tipărituri poetice. Citind însă cu atenţie unele poezii, am putea deduce şi o doză de comoditate sau de aşa zisă „lene sarmaţiană”, boala multora dintre noi. Să fie cumva vorba şi de neîncredere în propriile-i puteri?… Totul este posibil. Nu-mai Daniel-Dumitru Darie ne poate spune. Dacă vrea... Important este că s-a hotărât să publice.
Cele mai multe dintre poeziile sale, din aceste volume, sunt erotice, continuându-se o tradiţie: îm-pletirea sentimentelor erotice cu elemente din natură. Nu avem însă o natură plenară, senină – suport şi cadru pentru puritatea sentimentelor ca în poezia clasică. Decorul în care s-a consumat iubirea e sumbră: „Bat vînturi dinspre nord şi sud”, „Furtuni s-abat din vest şi nord”, drumurile iubirii „sînt desfundate”. Uneori, poeziile sale cuprind reproşuri adresate iubitei ca în „Minţita iubire”, „Între da şi nu”, „Reproş”, „Mai crezi?”.
Întâlnim în poezia lui Daniel-Dumitru Darie un suflet sensibil, chinuit de întrebări fără răspuns, o chemare permanentă către o iubire sinceră, sau o aşteptare înfrigurată a iubitei, ca în poezia „Sonet feroviar”:
Albit de neguri, rele şi povară
Cu tot ce s-a-ntîmplat, te voi iubi
Şi-am să te-aştept în fiecare gară
Am să te-aştept mereu strivit de zi.
Cu inima bătînd în ritmul roţii
Urmez un drum pe care l-am urmat,
Şi cum şi noaptea mi-au furat-o hoţii
Eu caut gara-n care ai urcat.
Avem totuşi iluzia că desele ezitări între da şi nu, între dorinţă şi reprimarea ei, între a fi şi a nu fi, pun în lumină o fire capricioasă, nehotărâtă, vindicativă.
Daniel-Dumitru Darie cultivă şi pastelul, un pastel puternic personalizat, un pastel-elegic, în care decorul devine prilej pentru evadare dintr-o lume confuză şi coruptă. Cele mai multe pasteluri sunt dedicate iernii: „Zbor de iarnă”, „Iarnă-n munţi”, „Nopţi de iarnă”, „Cîntec în prag de iarnă”. Nu avem însă o natură fermecătoare, ireală, cu crengi îmbrăcate de zăpadă strălucitoare, cu linişte de catedrală prin nemişcarea ei, nici o natură calendaristică grupată pe îndeletnicirile omeneşti ca la George Coşbuc sau o natură în care pădurea pare confundată într-o încremenire mitică, în somnul virtualităţilor ca la poetul Lucian Blaga. Pentru Daniel-Dumitru Darie elementele din natură (faună sau floră) constituie mai degrabă un ecou al sufletului său zbuciumat, trezind nelinişti si incertitudini:
Lupii urlă, urlă prin pădure
şi aleargă sănii mari pe cer
Cetina de brad se înfioară,
noi venim îmbrăţişaţi de ger.
(Iarnă-n munţi)
Vîntul aspru şuieră prin stele
Sfîşiat de-un urlet de aproape,
Aripi mari de ceaţă vin să spele
Lacrima de cer în colb de ape.
( Nopţi de iarnă )
O imagine luminoasă, tonică, o întâlnim însă în pastelurile „La ceasul dimineţii” şi „Drum în primăvară”; primul este parcă o invitaţie la drumeţie în munţi, munţii fiind o metaforă-simbol a înălţării sufleteşti, a purităţii morale, iar crestele cărunte – simbol al înţelepciunii.
La ceasul dimineţii, cînd stelele-s pe cer,
Cînd toată lumea doarme şi liniştea-i deplină,
Ne pregătim cu toţii şi cu un pas stingher
Plecăm încet spre munte, spre raza de lumină.
 Cînd soarele răsare, şi-ncepe-o nouă zi
Spre crestele cărunte porni-vom împreună
(La ceasul dimineţii)
Drum în primăvară” aduce o rază de speranţă în sufletul poetului prilejuită de sosirea noului anotimp.
Repetiţie”, „Romanţă pentru dreptul lumii”, „Hai, fraţi români”, „Hoţie” se înscriu în lirica socială. În „Romanţă pentru dreptul lumii” răul din societate capătă proporţii planetare:
Peste mări şi continente,
Tot există grea robie,
Pusă-n taină ca accente,
Peste tot ce o să fie. ,
Cer copii drept la leagăn, ,
Mor soldaţii în tranşee,
Semănînd pe cîmpul reavăn,
Pacea lumii ca idee.
Trandafirii – metaforă simbolică, deschisă, dinamică, asemănătoare celor folosite de Lucian Blaga, sunt furaţi zi de zi de stăpânii lumii, prin legi şi decrete viclene (Hoţie), singura alternativă pentru salvarea binelui şi frumosului fiind ridicarea la luptă:
Hai, fraţilor, luati-vă arme,
Aduceţi destinul în ţară,
Dacă trecutul adoarme,
Degreaba mai e primăvară.

Luaţi-vă fraţilor arme,
Şi altfel priviţi către lume,
Trecutul nu poate, nu doarme,
Cît ţara aceasta-i renume.

De sufletul poate adoarme,
Degeaba proces de conştiinţă,
Hai fraţilor, luaţi-vă arme,
Ne-ndeamnă româna fiinţă...
Orice poet se implică în propria creaţie pe care o priveşte în raportul cu cititorii, într-un spirit de responsabilitate:
Iar peste împliniri, peste dezastre,
Eu totuşi am şi gîndurile voastre” ,
(Confesiune)
Cu puţine excepţii, mesajul este însă ceţos, fiind poate influenţat de minciunile şi digresiunile politicienilor corupţi – mijloace diabolice, dar eficiente pentru zăpăcirea populaţiei. într-o asemenea lume nu e de mirare că poetul e trist şi însingurat:
Adesea îmbrîncit şi alungat,
În calea lui înalţă-o nouă artă
Poetul, fiind mereu însingurat. .
(Poetul întristat)
Scârbit de asemenea rînduieli nedrepte care proliferează desfrâul celor bogaţi în spectacole de prost gust, oportunismul şi lichelismul clasei politice româneşti pe fondul bulversării valorilor, tendinţa de evadare spre tărîmuri luminoase este firească: „Evadînd”, „Vreau un cal”, „Drumul”.
Din propriile-i mărturisiri, rezultă că Daniel-Dumitru Darie nu se gândeşte prea mult când scrie; e suficient să pună mâna pe condei şi versurile se aştern pe hârtie aproape singure. S-ar putea spune în acest fel că poetul e creat de propria-i poezie. E aceasta o dovadă a talentului de versificator, dar poate fi şi o capcană: expresia poetică poate căpăta obscuritate prin împerecheri insolite de cuvinte, imperfecţiuni prozodice, lăsând impresia de neglijenţă.
Daniel-Dumitru Darie şi-a găsit totuşi un drum propriu: acela al clasicismului şi tradiţionalismului românesc, adaptat însă cerinţelor poeziei moderne, prin intenţia reflexivă a limbajului şi prin trecerea de la metaforica plasticizantă spre metafora simbolică, încărcată de semnificaţii. Ast-fel înarmat, poate să bată la porţile ferecate ale poeziei cu buzduganul lui Făt Frumos şi porţile trebuie să i se deschidă.
prof. Grigore Bădescu

duminică, 3 decembrie 2006

Schimbări de vremuri

E vremea demolărilor. E vremea când ştirile conţin imagini ale unor demolări. Se pun la pământ case şi fabrici. Munţii noştri arată de parcă uragane nimicitoare au năruit totul în calea lor.
Încet, încet se cam termină lucrurile ce pot fi distruse prin demolare. Dar cum trebuie ca opera de distrugere să continue, s-a început demolarea şi demonetizarea simbolurilor.
Avem un tricolor ce e rupt din curcubeu. L-au vrut unii pătat, dar au existat conştiinţe care l-au purtat alături de inimă, în sensul cel mai real al cuvîntului, pentru a exista şi acum. Dar acum am ajuns ca în inima ţării steagul tricolor să fie arborat numai când este absolut obligatoriu. Altfel, culori ce ne amintesc de Ip, de Trăsnea, de Moisei, de Doja, de Horea, Cloşca şi Crişan, de Crăişorul Apusenilor, flutură şi ne inundă ochii în lacrimi.
Dar răul nu este total. Vin unii dintr-ai noştri şi încep să demoleze simboluri de-a pururi perene. Domnitorii acestor pământuri sunt puşi în lumina reflectoarelor pentru a fi judecaţi doctrinar. Mihai Viteazul este criticat pentru legarea de glie a ţăranilor, uitându-se de prima Mare Unire, merit ce pune în umbră orice greşeală, nu de puţine ori impusă de necesităţile vremurilor. Demnitatea lui Cuza, reformele ce au transformat în consecinţă România reprezintă prea puţin pentru a putea fi mai presus decât urmaşul său, impus, la tron. Apoi, vremurile războiului, legile ce guvernează o stare specială, reprezintă pentru acuzatori doar un nimic atunci când se aruncă asupra Mareşalului cu tot felul de acuze care îl trec în rândul celor mai mari criminali ai omenirii. Şi, mai mult decât atât, cei care au beneficiat de curajul său, uită să spună că părinţii sau bunicii lor au avut parte de tot ceea ce a urmat pentru că El – cel care niciodată nu s-a pus mai presus de interesele ţării, cel care nici de judecată dreaptă nu a avut parte, şi nici loc de mormânt în pământul acestei ţări nu a avut – a avut curajul de a înfrunta pe mai marii vremii şi a-şi urma propria politică.
Şi dacă nu a fost de ajuns să ne demolăm şi miturile conducătorilor, a venit vremea să răstălmăcim Mioriţa. Apoi a venit vremea parodiei, pe Manole, aducându-l în vremurile noastre, punând alături de sacrificiul Anei, drumuri în cramă ori principiul „Merge şi aşa”, doar de dragul scrierii unor vorbe ce se înnoadă, cu pretenţia de poezie a sclipirii de inspiraţie, s-au pus bazele unui podium pe care se urcă cine vrea, cum vrea şi când vrea. Oare dacă podiumul ar fi un eşafod al respectului faţă de ţară ar mai fi atâta îmbulzeală?
Astea sunt vremurile noastre. Demolări, puneri la zid şi „executări în public” sunt necesităţile spectacolelor de imagine. Oameni, ce se vor a reprezenta intelectualitatea zilelor noastre, se coboară în acest grotesc comportament de dragul şi necesitatea prezenţei publice.
Din necesitatea unei pseudo-identităţi, neo-europene, se aruncă la o inventată groapă de gunoi esenţa noastră de români. Uitând de tot ceea ce a însemnat ştiinţa românească pentru progresul omenirii, marii inventatori ce au revoluţionat tehnologii - aducând viitorul mai aproape de prezent - se aşteaptă cu sufletul la gură intrarea în Europa. Venim oare de pe alt continent? Cum se face că toţi, la geografie, învaţă că România este totuşi în Europa. De unde venim de trebuie să intrăm?
Acesta sunt eu. Chiar dacă şi eu am obiceiul de a demola subiecte tabu, nu voi putea fi niciodată convins să particip la demolarea simbolurilor naţionale. Voi crede la nesfârşit în tricolor şi voi păstra lângă suflet stindardul dacilor. Ana lui Manole va fi în conştinţa mea acolo unde este şi Zalmoxe, iar Manole va rămâne pentru totdeauna omul ce a trebuit să îşi jertfească până şi sufletul pentru construcţia durabilităţii umane.
Voi crede fără şovăire în 1 Decembrie.  Domnitorii acestor pământuri, pământeni, de la Burebista până la Cuza, marii bărbaţi de stat, toţi eroii sunt sfinţii de seamă în calendarul Credinţei în România.
Pentru această credinţă a mea puneţi-mă la zid. Dar cel care va avea puterea să dea ordinul de execuţie să fie unul care crede în această ţară măcar atât cât cred eu. Dacă însă nu se va găsi acest om, printre cei care mă condamnă, îmbrăţişati această Sfântă Credinţă. Poate va fi mai bine pentru toţi.
P.S. A existat un nume de ţară care a dăinuit în mentalul social, peste un mileniu. Mihai Viteazul a reîntregit Dacia. Dar, pentru că numele doar era resimţit prin marile cancelarii ca un pericol, ni s-a impus un nume şi o pseudoistorie a formării poporului român. Fără a contesta actualul nume al statului existent pe nucleul Daciei, România, să nu uităm că totuşi în pământul acesta îşi duc somnul de veci oamenii unui popor falnic: dacii, mereu liberi!

luni, 16 octombrie 2006

Autocaracterizare

Sunt un om grăbit, se vede bine,
Chiar şi versul meu este hoinar;
Ştiu că doar o clipă-mi aparţine
Şi nu vreau să treacă în zadar.

Caut tot mereu spre mai departe,
Nu mă tem de viscol sau furtuni,
Gândul mi-l aşez în câte-o carte
Şi mai cred că pot trăi minuni.

Câteodată las şi de la mine,
Alteori privesc spre necuprins,
Îmi refac palate din ruine
Şi nu pot să ştiu că sunt învins.

Dar o cruce ştiu că-mi port mereu
Spre Golgota sufletului meu.

vineri, 29 septembrie 2006

Eşti frumoasă...

Eşti frumoasă şi o ştii prea bine,
N-are rost să ţi-o mai spun şi eu.
Gândul mi-e prădalnic, nu-l pot ţine
Şi rămân să te aştept mereu.

Îmi e greu să mă găsesc în noapte
Şi să ştiu că nu mai am nici rost,
Iar când viile sunt toate coapte
Îmi găsesc în cramă adăpost.

N-am să beau din vinuri învechite,
Am venit aici să plâng tăcut,
Mă-ntinez cu zile pribegite,
Ca să nu mă vezi nicicând căzut!

Eşti frumoasă şi te-aş vrea cu mine,
Dar ne copleşesc cărări în munţi,
Şi mereu mă-ntorc în vis cu tine
Şi mai pun, prin deznădejde, punţi.

Voi avea cândva parte de visuri
Copleşit de paşii merşi pe jos,
Şi trecând mereu peste abisuri,
Te voi priveghea să dormi frumos.

Îmi vei fi mereu dorinţa vieţii
Şi te voi găsi mereu în zori,
Chiar dacă las pradă dimineţii
A privirii tainice ninsori.

Eşti frumoasă întru tot şi toate,
N-are rost să spun cât te voiesc,
Mă gândesc că totuşi se mai poate
Să te am mereu, să te iubesc!