miercuri, 28 februarie 2007

Gândul ca destin

Daniel-Dumitru Darie – un destin de poet, dar, în primul rând, un mare patriot, un adevărat român! De ce spun asta?
Citind „Schimbari de vremuri (Autobiografic)”, aşteptam să aflu mai multe date despre cel ce este eul liric al acestui volum… şi am aflat… dar într-o manieră mai puţin întâlnită, atât de originală: „E vremea demolărilor… Munţii noştri arată de parcă uragane nimicitoare au năruit totul în calea lor.
Avem un tricolor ce e rupt din curcubeu”… Ce poate fi mai frumos decât această comparaţie?
Astea sunt vremurile noastre. Demolări, puneri la zid şi executări în public”, precum şi frumoasele şi convingătoarele versuri din poezia „Repetiţie”:
Te iubesc cu-atât mai mult în lacrimi, ,
Şi mereu îmi eşti a vieţii stea, ,
Chiar şi suferind strivit de patimi,
Eu rămân aici, în ţara mea.” ,
Un suflet sensibil, dezamăgit de tot ce se întâmplă atunci… acum, un mare iubitor a ceea ce încă se mai numeşte România…
Am fost privilegiată să-mi aştern – fie şi în câteva rânduri – impresiile mele de cititor asupra volumului lui 3D, „Picătura de suflet”… grea sarcină…
La prima vedere, oricine poate scrie frumoase versuri, dar, privind prin ele, vedem însuşi sufletul poetului… acel suflet sensibil, adolescentin, ce trăieşte la maxim intensitatea iubirii, ce caută sensul vieţii, iubirea adevărată… clipe ce au fost, clipe ce sunt, clipe ce vor fi, cu vise, dezamăgiri, neîmpliniri, dar şi speranţă…
Eu nu mai am nici umbră şi nici nume,
Trecutul mi-e-n eternele iubiri,
Din lacrimă şi cer, ca un prenume,
Am început să cred în amintiri.
Întreaga sa operă lirică pare o picătură din sufletul său ce îţi umple sufletul cu o iubire profundă, atât de înflăcărată... o iubire ce te duce cu gândul la acea perfecţiune erotică la care mulţi au visat… acea iubire înălţătoare, curată, dezinteresată… iubirea-copil…
Mai găsim în aceste versuri multă dezamăgire, clipele de tristeţe ale despărţirii, a neîmplinirii, aspecte bine reliefate în poezia „Despărţire-nseninată
Voi vrea să plec spre zilele atlante,
Şi-n voia lor în taină să trăiesc,
Să-mi spintec viaţa ultimelor pante,
Venind, mereu, să-ţi spun că te iubesc.

Ne vom uita, încetul cu încetul,
Aşa cum daţi uitării suntem toţi,
Şi va rămâne–n urmă alfabetul,
Ce-a unduit cărarea către porţi.
Câtă trăire… câtă iubire în sufletul său de adolescent… atâta pasiune… un suflet cu adevărat nobil... Şi cum poţi citi astfel de versuri sensibile, fără a îndrăgi autorul lor?… fără a-l iubi pe Daniel, poetul ce ne cântă în suflet?
Şi nu poţi să-l iubeşti altfel decât aşa cum el ni se arată în aceste versuri: sincer, din tot sufletul, dezinteresat!
De scris despre această carte mai sunt multe însă… ceea ce aţi citit aici e doar o impresie, o părere a unui cititor neavizat, ce a avut onoarea de a descrie – în câ-teva rânduri – aceste minunate poezii, trăiri, sentimente din ceea ce acest Mare Om ne-a dăruit nouă, românilor…
Pentru tine, dragul nostru poet, drum drept şi luminos, pe calea desăvârşirii. Sufletul tău frumos e cheia fericirii!
Cu multă stimă şi respect pentru tine, brav român!
Emilia Stoicescu