Într-o ţară în care potentaţii vremii „Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă”, „fac neamul nostru de ruşine şi ocară”, „îşi bat joc de limbă, de străbuni şi obiceiuri” – cum spunea Mihai Eminescu în Scrisoarea III – într-o ţară în care se falsifică necontenit patrimoniul nostru cultural, lăsând loc manelelor şi spectacolelor de prost gust, într-o Românie tot mai mult divizată social, câteva picături de suflet românesc aşternute pe hârtie sunt întotdeauna bine primite de cei care se simt încă români şi trebuie încurajate.
Picăturile de suflet (vol. „Picătura de suflet” sau „Noi fără noi”) aparţin lui Daniel-Dumitru Darie, fizician de profesie, absolvent al Liceului (azi Colegiul Naţional) TRAIAN în anul 1986.
Poate că mulţi cititori îşi vor pune întrebarea: de ce bate la poarta poeziei atât de târziu? Răspunsurile posibile sunt mai multe: Daniel-Dumitru Darie e un veşnic călător (obligaţii legate de activitatea profesională), dar poate şi un călător în câmpul poetic, mereu în căutarea identităţii artistice. Se simte în versurile sale o uşoară notă de tristeţe ce ne aminteşte de romanţa eminesciană („Atunci când...”, „Rămîi”, „Împreună”), ecouri ale liricii bacoviene dominate de nesiguranţă şi deznădejde („Nervi de toamnă”, „Cîntec în prag de iarnă”, „Drumul canalelor”), împerecheri insolite de cuvinte: „rug de iarbă verde”, „ultimul egal”, „ultimul total”, „mă numesc culoare”, „mă numesc proporţii” ca în lirica avangardistă, dar şi aspecte ale liricii peisagiste ce amintesc de George Coşbuc, Şt. O. Iosif sau Ion Pillat.
Drumurile şi căutările în aflarea propriului destin poetic sunt dublate de o permanentă sete de cunoaştere, acumulându-şi în timp un volum mare de informaţii din diverse domenii ale ştiinţei. Poate fi şi aceasta una din cauzele întârzierii apariţiei primelor tipărituri poetice. Citind însă cu atenţie unele poezii, am putea deduce şi o doză de comoditate sau de aşa zisă „lene sarmaţiană”, boala multora dintre noi. Să fie cumva vorba şi de neîncredere în propriile-i puteri?… Totul este posibil. Nu-mai Daniel-Dumitru Darie ne poate spune. Dacă vrea... Important este că s-a hotărât să publice.
Cele mai multe dintre poeziile sale, din aceste volume, sunt erotice, continuându-se o tradiţie: îm-pletirea sentimentelor erotice cu elemente din natură. Nu avem însă o natură plenară, senină – suport şi cadru pentru puritatea sentimentelor ca în poezia clasică. Decorul în care s-a consumat iubirea e sumbră: „Bat vînturi dinspre nord şi sud”, „Furtuni s-abat din vest şi nord”, drumurile iubirii „sînt desfundate”. Uneori, poeziile sale cuprind reproşuri adresate iubitei ca în „Minţita iubire”, „Între da şi nu”, „Reproş”, „Mai crezi?”.
Întâlnim în poezia lui Daniel-Dumitru Darie un suflet sensibil, chinuit de întrebări fără răspuns, o chemare permanentă către o iubire sinceră, sau o aşteptare înfrigurată a iubitei, ca în poezia „Sonet feroviar”:
„
Albit de neguri, rele şi povară
Cu tot ce s-a-ntîmplat, te voi iubi
Şi-am să te-aştept în fiecare gară
Am să te-aştept mereu strivit de zi.
Cu inima bătînd în ritmul roţii
Urmez un drum pe care l-am urmat,
Şi cum şi noaptea mi-au furat-o hoţii
Eu caut gara-n care ai urcat. ”
Avem totuşi iluzia că desele ezitări între da şi nu, între dorinţă şi reprimarea ei, între a fi şi a nu fi, pun în lumină o fire capricioasă, nehotărâtă, vindicativă.
Daniel-Dumitru Darie cultivă şi pastelul, un pastel puternic personalizat, un pastel-elegic, în care decorul devine prilej pentru evadare dintr-o lume confuză şi coruptă. Cele mai multe pasteluri sunt dedicate iernii: „Zbor de iarnă”, „Iarnă-n munţi”, „Nopţi de iarnă”, „Cîntec în prag de iarnă”. Nu avem însă o natură fermecătoare, ireală, cu crengi îmbrăcate de zăpadă strălucitoare, cu linişte de catedrală prin nemişcarea ei, nici o natură calendaristică grupată pe îndeletnicirile omeneşti ca la George Coşbuc sau o natură în care pădurea pare confundată într-o încremenire mitică, în somnul virtualităţilor ca la poetul Lucian Blaga. Pentru Daniel-Dumitru Darie elementele din natură (faună sau floră) constituie mai degrabă un ecou al sufletului său zbuciumat, trezind nelinişti si incertitudini:
„
Lupii urlă, urlă prin pădure
şi aleargă sănii mari pe cer
Cetina de brad se înfioară,
noi venim îmbrăţişaţi de ger.”
(Iarnă-n munţi)
„
Vîntul aspru şuieră prin stele
Sfîşiat de-un urlet de aproape,
Aripi mari de ceaţă vin să spele
Lacrima de cer în colb de ape.”
( Nopţi de iarnă )
O imagine luminoasă, tonică, o întâlnim însă în pastelurile „La ceasul dimineţii” şi „Drum în primăvară”; primul este parcă o invitaţie la drumeţie în munţi, munţii fiind o metaforă-simbol a înălţării sufleteşti, a purităţii morale, iar crestele cărunte – simbol al înţelepciunii.
„
La ceasul dimineţii, cînd stelele-s pe cer,
Cînd toată lumea doarme şi liniştea-i deplină,
Ne pregătim cu toţii şi cu un pas stingher
Plecăm încet spre munte, spre raza de lumină.”
„ Cînd soarele răsare, şi-ncepe-o nouă zi
Spre crestele cărunte porni-vom împreună
(La ceasul dimineţii)
„Drum în primăvară” aduce o rază de speranţă în sufletul poetului prilejuită de sosirea noului anotimp.
„Repetiţie”, „Romanţă pentru dreptul lumii”, „Hai, fraţi români”, „Hoţie” se înscriu în lirica socială. În „Romanţă pentru dreptul lumii” răul din societate capătă proporţii planetare:
„Peste mări şi continente,
Tot există grea robie,
Pusă-n taină ca accente,
Peste tot ce o să fie. ,
Cer copii drept la leagăn, ,
Mor soldaţii în tranşee,
Semănînd pe cîmpul reavăn,
Pacea lumii ca idee.”
Trandafirii – metaforă simbolică, deschisă, dinamică, asemănătoare celor folosite de Lucian Blaga, sunt furaţi zi de zi de stăpânii lumii, prin legi şi decrete viclene („Hoţie”), singura alternativă pentru salvarea binelui şi frumosului fiind ridicarea la luptă:
„
Hai, fraţilor, luati-vă arme,
Aduceţi destinul în ţară,
Dacă trecutul adoarme,
Degreaba mai e primăvară.
Luaţi-vă fraţilor arme,
Şi altfel priviţi către lume,
Trecutul nu poate, nu doarme,
Cît ţara aceasta-i renume.
De sufletul poate adoarme,
Degeaba proces de conştiinţă,
Hai fraţilor, luaţi-vă arme,
Ne-ndeamnă româna fiinţă...”
Orice poet se implică în propria creaţie pe care o priveşte în raportul cu cititorii, într-un spirit de responsabilitate:
„Iar peste împliniri, peste dezastre,
Eu totuşi am şi gîndurile voastre” ,
(Confesiune)
Cu puţine excepţii, mesajul este însă ceţos, fiind poate influenţat de minciunile şi digresiunile politicienilor corupţi – mijloace diabolice, dar eficiente pentru zăpăcirea populaţiei. într-o asemenea lume nu e de mirare că poetul e trist şi însingurat:
„Adesea îmbrîncit şi alungat,
În calea lui înalţă-o nouă artă
Poetul, fiind mereu însingurat. .”
(Poetul întristat)
Scârbit de asemenea rînduieli nedrepte care proliferează desfrâul celor bogaţi în spectacole de prost gust, oportunismul şi lichelismul clasei politice româneşti pe fondul bulversării valorilor, tendinţa de evadare spre tărîmuri luminoase este firească: „Evadînd”, „Vreau un cal”, „Drumul”.
Din propriile-i mărturisiri, rezultă că Daniel-Dumitru Darie nu se gândeşte prea mult când scrie; e suficient să pună mâna pe condei şi versurile se aştern pe hârtie aproape singure. S-ar putea spune în acest fel că poetul e creat de propria-i poezie. E aceasta o dovadă a talentului de versificator, dar poate fi şi o capcană: expresia poetică poate căpăta obscuritate prin împerecheri insolite de cuvinte, imperfecţiuni prozodice, lăsând impresia de neglijenţă.
Daniel-Dumitru Darie şi-a găsit totuşi un drum propriu: acela al clasicismului şi tradiţionalismului românesc, adaptat însă cerinţelor poeziei moderne, prin intenţia reflexivă a limbajului şi prin trecerea de la metaforica plasticizantă spre metafora simbolică, încărcată de semnificaţii. Ast-fel înarmat, poate să bată la porţile ferecate ale poeziei cu buzduganul lui Făt Frumos şi porţile trebuie să i se deschidă.
prof. Grigore Bădescu
