Gîndul tău păstrează
Noaptea din adîncuri,
Şi mereu veghează
Ale nopţii cînturi.
Fericind anume
Nopţile pierdute,
Plînge astă lume
Zări necunoscute.
Bătălii de stele,
Noaptea cată noapte,
Ochii, printre ele,
Ale tale şoapte.
Noaptea blestemată
E un gînd sihastru,
Zboară şi te-arată
Cerului albastru.
Clipă de-amnezie,
Gînd de primăvară,
Scrie, scrie, scrie
Ce mi-ai spus aseară.
Lasă-te purtată
Peste toate-a mele,
Şoapta zbuciumată
Urcă înspre stele.
Te zăresc mîndrie
Pe trecut funebru,
Nimeni nu mă ştie,
Sufletul mi-e negru.
Tot apoi, cu toate
Încă noaptea cheamă,
Tot ce nu se poate
Se retrage-n teamă.
joi, 2 mai 1985
luni, 18 martie 1985
Răvaş
Un dor cu tristeţe şi jale
Azi semăn pe fapta din urmă,
Dar uite ce ceaţă-i pe cale
Şi gîndul speranţa îmi curmă.
Şi iar se aude un bucium,
Destinul mi-arată trecutul,
E iar bătălie şi zbucium,
Se sfarmă în pumn infinitul.
Priveşte cum taina poverii
De astăzi dă iama întruna,
În şoaptă mă-nchin primăverii
Cu gînd de-a mai fi totdeauna.
Trăind şi iubind teama veche,
Dau glas răzvrătirii din mine,
Sînt multe ce nu au pereche
Şi multe sînt astăzi ruine.
Ce bine că noaptea mă cheamă
Şi-mi spune că-i ultima dată,
Şi totuşi îmi e încă teamă
De noaptea aceasta-nstelată.
De-i ultima seară, prin fapte,
Dă-mi tainic sărutul tău rece,
E vifor sălbatic şi-i noapte,
Izvoarele vor să se-nece.
Furiş cată noaptea iubirea
Şi luna se pune să plîngă,
În toate-mplineşti amăgirea
Iar sufletul stă să se frîngă.
Degeaba dăm foc la lumină,
Răsare aceeaşi robie,
Şi ziua aceasta-i senină,
Doar norul de ploaie adie.
În şoapta mea, Crivăţ întruna,
Şi beznă străluce în zare,
Adio, şi-mi eşti totdeauna
Speranţa cea fără crezare.
Dă-mi mîna să-ţi strîng amintirea,
Căldură să-ţi dărui din moarte,
Azi noi împletit-am nefirea
Şi mergem stingheri mai departe.
Cît gîndul veghează venirea,
Eu ochii-i închid pe vecie,
Rămîne să plîngă iubirea
Cînd vîntul de toamnă-o s-adie.
Prin umbra ascunsă de mine,
Am totul şi cartea-i pe faţă,
Mereu tu rămîi, pentru tine,
Aceeaşi tirană măreaţă.
Dă foc veşniciei de aur
Cît încă mai eşti o credinţă,
E drumul meu plin de coclauri,
Dar tot te mai cred biruinţă.
Te ştiu adormire şi zvîcnet
Pe ultimul trăsnet de vară,
Şi încă mai port pe-al meu suflet
Sentinţa din ultima seară.
Pe lacrima ştearsă de sfinţii
Ce stau lîngă mine, cu tine,
Ne blestemă azi şi părinţii,
Că totuşi a fost foarte bine.
Dar încă rostit-am deodată
Blestem şi credinţă de moarte,
Chiar dragostea noastră uitată
În mine şi-n tine ne-mparte.
În ochii mei negri de ciudă
Tot cerul îmi plînge cu stele,
Ce muncă-n zadar şi ce trudă,
Şi vorbe sînt visele mele.
Ce bine că totuşi spre seară
Un gînd răvăşit ne mai cheamă,
Acum că e iar primăvară
De iarna trecută mi-e teamă.
Cu mîna întinsă, de pază,
Citim un răvaş anonim,
E ceaţă pe ultima rază
Şi noaptea în noi o simţim.
Cu mîna întinsă, în şoapte,
O ultimă noapte trăim,
Atît a rămas, doar o noapte,
Dar nu mai putem s-o-mpărţim.
Azi semăn pe fapta din urmă,
Dar uite ce ceaţă-i pe cale
Şi gîndul speranţa îmi curmă.
Şi iar se aude un bucium,
Destinul mi-arată trecutul,
E iar bătălie şi zbucium,
Se sfarmă în pumn infinitul.
Priveşte cum taina poverii
De astăzi dă iama întruna,
În şoaptă mă-nchin primăverii
Cu gînd de-a mai fi totdeauna.
Trăind şi iubind teama veche,
Dau glas răzvrătirii din mine,
Sînt multe ce nu au pereche
Şi multe sînt astăzi ruine.
Ce bine că noaptea mă cheamă
Şi-mi spune că-i ultima dată,
Şi totuşi îmi e încă teamă
De noaptea aceasta-nstelată.
De-i ultima seară, prin fapte,
Dă-mi tainic sărutul tău rece,
E vifor sălbatic şi-i noapte,
Izvoarele vor să se-nece.
Furiş cată noaptea iubirea
Şi luna se pune să plîngă,
În toate-mplineşti amăgirea
Iar sufletul stă să se frîngă.
Degeaba dăm foc la lumină,
Răsare aceeaşi robie,
Şi ziua aceasta-i senină,
Doar norul de ploaie adie.
În şoapta mea, Crivăţ întruna,
Şi beznă străluce în zare,
Adio, şi-mi eşti totdeauna
Speranţa cea fără crezare.
Dă-mi mîna să-ţi strîng amintirea,
Căldură să-ţi dărui din moarte,
Azi noi împletit-am nefirea
Şi mergem stingheri mai departe.
Cît gîndul veghează venirea,
Eu ochii-i închid pe vecie,
Rămîne să plîngă iubirea
Cînd vîntul de toamnă-o s-adie.
Prin umbra ascunsă de mine,
Am totul şi cartea-i pe faţă,
Mereu tu rămîi, pentru tine,
Aceeaşi tirană măreaţă.
Dă foc veşniciei de aur
Cît încă mai eşti o credinţă,
E drumul meu plin de coclauri,
Dar tot te mai cred biruinţă.
Te ştiu adormire şi zvîcnet
Pe ultimul trăsnet de vară,
Şi încă mai port pe-al meu suflet
Sentinţa din ultima seară.
Pe lacrima ştearsă de sfinţii
Ce stau lîngă mine, cu tine,
Ne blestemă azi şi părinţii,
Că totuşi a fost foarte bine.
Dar încă rostit-am deodată
Blestem şi credinţă de moarte,
Chiar dragostea noastră uitată
În mine şi-n tine ne-mparte.
În ochii mei negri de ciudă
Tot cerul îmi plînge cu stele,
Ce muncă-n zadar şi ce trudă,
Şi vorbe sînt visele mele.
Ce bine că totuşi spre seară
Un gînd răvăşit ne mai cheamă,
Acum că e iar primăvară
De iarna trecută mi-e teamă.
Cu mîna întinsă, de pază,
Citim un răvaş anonim,
E ceaţă pe ultima rază
Şi noaptea în noi o simţim.
Cu mîna întinsă, în şoapte,
O ultimă noapte trăim,
Atît a rămas, doar o noapte,
Dar nu mai putem s-o-mpărţim.
sâmbătă, 9 februarie 1985
Întunericul precar
Îmbracă-te în negru
Dacă e negru totul
Trăieşte neagra clipă
Priveşte fluturi roşii
Îmbracă-te în negru,
Cînd fi-voi stins şi rece,
Deschide-ţi ochii mîndri,
Întoarce-te plăpîndă
O simplă întîmplare
Dar norii mari din ceruri
Şi vino către stele,
Dar doliul meu nu-i negru,
frumoasa mea fecioară,
Şi gîndul îţi împlîntăîn viaţa-mi înnegrită,
Dar lasă totuşi varasă fie încă vară,
Şi te închină nopţiide e neîmplinită.
Dacă e negru totul
şi toate stau să cadă,
Îţi aminteşte, tainic,tăcerea mea de seară,
Şi iarna strălucindă,cu falduri de zăpadă,
Şi soarele fierbinteşi dalba primăvară.
Trăieşte neagra clipă
ce-ncîntă amintirea,
În toamna aburindăde sînge şi motive,
Închide-ţi ochii mîndrişi-aşteaptă-mi osîndirea,
Şi-ascunde-mă în tainăîn motivări tardive.
Priveşte fluturi roşii
răpuşi de ceaţa deasă,
Şi înţelege chinulce încă năpădeşte,
Şi neagra asuprirece încă mă apasă,
Trecutul, tot mai negru,ce aspru se sfîrşeşte.
Îmbracă-te în negru,
priveşte răstignirea
Şi taina dăruieşte-olumii născută moartă,
Păstrează cît mai vie,neştearsă amintirea
Şi povesteşte lumiice ştii din a mea soartă.
Cînd fi-voi stins şi rece,
străin fiind de lume,
Întoarce-te în viaţăşi-mplîntă-ţi o credinţă,
Dar aminteşte-ţi tainicde-a existat un nume
Ce a aprins, obraznic,un foc dintr-o voinţă.
Deschide-ţi ochii mîndri,
priveşte-o lume seacă,
În jurul tău priveşte,minciuni şi nedreptate,
Dar totul aşa lasă,lasă cuţitu-n teacă,
Doar alţii ca şi ca minece-am căutat să cate.
Întoarce-te plăpîndă
în gerul de afară
De iarna o să laseun ger ce nu mai trece,
Şi-mbracă-te în roşu,frumoasa mea fecioară,
Tiranii au o viaţă,dar eu voi avea zece
O simplă întîmplare
m-alungă şi mă cheamă,
Eu am crezut în trăsnetşi-n noapte-nseninată,
Poruncile măreţemă lasă fără teamă,
Spre mai măriţii lumiieu nu mă-nchin vreodată.
Dar norii mari din ceruri
n-au trăsnet şi n-au ape,
Iar slava se înalţădin neguri şi blesteme,
Astfel a mea izbîndăde moarte e aproape,
Să vii de vezi mormîntulatît cît mai e vreme.
Şi vino către stele,
să îmi tot fii Luceafăr,
Şi ţine-mi iar în mînădestinul şi voinţa!
Fără închinăciuneşi fără să mă apăr,
Am aşteptat cu lacrimişi-ndurerat sentinţa.
Dar doliul meu nu-i negru,
în ultimă instanţă,
În veci să se rostească,a nu ştiu cîta oară,
Să îmi alini durereavei fi a mea speranţă,
Şi-mbracă-te în roşu,frumoasa mea fecioară!<
vineri, 28 decembrie 1984
Despărţire-nseninată
Ne despărţim sub soarele de vară,
Împleticiţi în faptă şi tristeţi.
Şi trişti, pierzînd cea mai de preţ povară,
Vom sta la pîndă, paşnici, hrăpăreţi.
Sărută-mă, nu te uita la mine,
Nu te uita în ochii plini de fum,
De-acum, în iarna serilor senine,
M-or nărui poveri uitate-n drum.
Şi nici nu voi privi cum te voi pierde
În furnicarul defilînd pe drum
Dar cînd mă voi întoarce, te voi crede
Furtună care stinge nori de fum.
De-atunci voi vrea să priveghez într-una
Hotarul tainelor, secret, meschin
Înspre înaltu-n care plouă luna
Cu zîmbet dulce, palidu-i venin.
Voi vrea să plec spre zilele atlante
Şi-n voia lor în taină să trăiesc
Să-mi spintec viaţa ultimelor pante,
Venind, mereu, să-ţi spun că te iubesc.
Iar cînd va fi să-ţi fie nunta sfîntă,
Mai aminteşte-ţi zborul meu trecut,
Şi gîndul meu ce vorba o împlîntă,
Şi anii-n care tu l-ai cunoscut.
Să laşi apoi pe trubaduri să cînte
Un vag îndemn ce tu-l împerechezi
Şi către mine-n noapte să avînte
Amare vînturi, pline de zăpezi.
Şi mai târziu să cînte din vioară,
Din scripca lor, un cîntec minunat,
Şi pentru un mereu odinioară
Un veşnic altădată şi-altădat’.
Aşa fiind, să te retragi senină
În locul ce-ai să-l ştii îndepărtat,
Să te privesc prin raza de lumină
Veghind un adevăr adevărat.
Prin fulger şi prin trăsnet, între stele,
Îţi voi cînta plînsoarea ce va fi,
Şi lacrimi cîntul va voi să spele
O pravilă pe care-o voi iubi.
În marile instanţe, fără-a-mi spune,
Închide ochii, haide, şi te du,
Cînd vom privi castele de ruine,
Doar lacrimilor mele spune “nu”.
De-ai să mă vezi, să faci ce-i omeneşte
Să nu îmi spui nimic, nimic, nimic,
Mai bine treci şi-n taină ocoleşte
Păcatul grîului ce dă în spic.
De ce îngîni şuvoaiele de lacrimi
În ochii negri, puri şi răvăşiţi?
În nume îţi sădeşti un cer de patimi
Şi eu promit mereu ce tu promiţi.
Ştiai din iarnă vara ce-o să fie,
Că vom trăi doar mai de neuitat
Dar vorba ce ţi-am pus-o temelie,
Tu ai crezut că-i gîndul revoltat.
Pînă va fi să fie nunta sacră,
Primeşte ultimul buchet de flori,
Din piatră seacă seacă apa-n piatră
În curcubeul ultimei culori.
Ne vom uita, încetul cu încetul,
Aşa cum daţi uitării sîntem toţi
Şi va rămîne-n urmă alfabetul
Ce-a unduit cărarea către porţi.
Împleticiţi în faptă şi tristeţi.
Şi trişti, pierzînd cea mai de preţ povară,
Vom sta la pîndă, paşnici, hrăpăreţi.
Sărută-mă, nu te uita la mine,
Nu te uita în ochii plini de fum,
De-acum, în iarna serilor senine,
M-or nărui poveri uitate-n drum.
Şi nici nu voi privi cum te voi pierde
În furnicarul defilînd pe drum
Dar cînd mă voi întoarce, te voi crede
Furtună care stinge nori de fum.
De-atunci voi vrea să priveghez într-una
Hotarul tainelor, secret, meschin
Înspre înaltu-n care plouă luna
Cu zîmbet dulce, palidu-i venin.
Voi vrea să plec spre zilele atlante
Şi-n voia lor în taină să trăiesc
Să-mi spintec viaţa ultimelor pante,
Venind, mereu, să-ţi spun că te iubesc.
Iar cînd va fi să-ţi fie nunta sfîntă,
Mai aminteşte-ţi zborul meu trecut,
Şi gîndul meu ce vorba o împlîntă,
Şi anii-n care tu l-ai cunoscut.
Să laşi apoi pe trubaduri să cînte
Un vag îndemn ce tu-l împerechezi
Şi către mine-n noapte să avînte
Amare vînturi, pline de zăpezi.
Şi mai târziu să cînte din vioară,
Din scripca lor, un cîntec minunat,
Şi pentru un mereu odinioară
Un veşnic altădată şi-altădat’.
Aşa fiind, să te retragi senină
În locul ce-ai să-l ştii îndepărtat,
Să te privesc prin raza de lumină
Veghind un adevăr adevărat.
Prin fulger şi prin trăsnet, între stele,
Îţi voi cînta plînsoarea ce va fi,
Şi lacrimi cîntul va voi să spele
O pravilă pe care-o voi iubi.
În marile instanţe, fără-a-mi spune,
Închide ochii, haide, şi te du,
Cînd vom privi castele de ruine,
Doar lacrimilor mele spune “nu”.
De-ai să mă vezi, să faci ce-i omeneşte
Să nu îmi spui nimic, nimic, nimic,
Mai bine treci şi-n taină ocoleşte
Păcatul grîului ce dă în spic.
De ce îngîni şuvoaiele de lacrimi
În ochii negri, puri şi răvăşiţi?
În nume îţi sădeşti un cer de patimi
Şi eu promit mereu ce tu promiţi.
Ştiai din iarnă vara ce-o să fie,
Că vom trăi doar mai de neuitat
Dar vorba ce ţi-am pus-o temelie,
Tu ai crezut că-i gîndul revoltat.
Pînă va fi să fie nunta sacră,
Primeşte ultimul buchet de flori,
Din piatră seacă seacă apa-n piatră
În curcubeul ultimei culori.
Ne vom uita, încetul cu încetul,
Aşa cum daţi uitării sîntem toţi
Şi va rămîne-n urmă alfabetul
Ce-a unduit cărarea către porţi.
sâmbătă, 25 august 1984
La ceasul diminetii
La ceasul dimineţii,
Cu rucsacul în spate
Cînd seara iar se lasă
Cînd soarele răsare
La cumpănă de drumuri,
cînd stelele-s pe cer,
Cînd toată lumea doarmeşi liniştea-i deplină,
Ne pregătim cu toţii,şi cu un pas stingher
Plecăm încet spre munte,spre raza de lumină.
Cu rucsacul în spate
şi dor de drumeţie,
Urcăm spre norii tainici,cu pasul apăsat,
Şi zarea-ndepărtatăe neagră şi pustie,
Doar dorul de-nălţimee veşnic ne’ntinat.
Cînd seara iar se lasă
şi-i linişte deplină,
Noi zăbovim o clipăîn jurul focului,
Privind un dans sălbaticde flăcări şi lumină
În tabăra de corturi,sub poala muntelui.
Cînd soarele răsare
şi-ncepe-o nouă zi,
Spre crestele cărunteporni-vom împreună,
Vom fi mereu prieteni,nedespărţiţi vom fi,
Cînd este greu şi-n viaţă,şi-n munte, şi-n furtună.
La cumpănă de drumuri,
cînd soarta ne desparte,
Cînd inutil se parea fi un ţel sublim,
Vom încerca prin viaţăsă mergem mai departe,
Cu muntele în sufletîn pace să trăim.
sâmbătă, 24 martie 1984
Noi fără noi
Într-o lume fără nume,
Peste noi, fără de noi,
Se înalţă-o altă lume
Fără griji, fără nevoi.
Dacă unul minus unu
Veşnic vor rămîne doi,
Încă mai cîntăm cu tunul
Sărbătorile din noi.
Clipele, mai repezite,
Se retrag fără voinţă,
Piscurile-nzăpezite
Zac de-aceeaşi suferinţă.
În teroare şi iubire
Peste-o lume trepidantă,
Pacea lumii-n amintire
E credinţa enervantă.
Univers peste nefiinţă,
Mi-e credinţa umbră veche,
Umbră veche sub credinţă,
În desfrîu fără pereche.
Lumea peste pulsul firii
Mai pulsează adormirea,
Din analele iubirii
Culegînd neîmplinirea.
Noaptea am făcut-o cioburi,
Ca ulciorul dus la apă,
Şi prin timp de pus-am poduri,
Sapă groapa, frate, sapă.
Sapă-n apă pîn’ la sînge
Să asculţi pustie şoapta,
Noaptea lîngă noi se strînge
Şi ne fericeşte fapta.
Peste noi, fără de noi,
Se înalţă-o altă lume
Fără griji, fără nevoi.
Dacă unul minus unu
Veşnic vor rămîne doi,
Încă mai cîntăm cu tunul
Sărbătorile din noi.
Clipele, mai repezite,
Se retrag fără voinţă,
Piscurile-nzăpezite
Zac de-aceeaşi suferinţă.
În teroare şi iubire
Peste-o lume trepidantă,
Pacea lumii-n amintire
E credinţa enervantă.
Univers peste nefiinţă,
Mi-e credinţa umbră veche,
Umbră veche sub credinţă,
În desfrîu fără pereche.
Lumea peste pulsul firii
Mai pulsează adormirea,
Din analele iubirii
Culegînd neîmplinirea.
Noaptea am făcut-o cioburi,
Ca ulciorul dus la apă,
Şi prin timp de pus-am poduri,
Sapă groapa, frate, sapă.
Sapă-n apă pîn’ la sînge
Să asculţi pustie şoapta,
Noaptea lîngă noi se strînge
Şi ne fericeşte fapta.
duminică, 1 ianuarie 1984
Mai crezi?
Mai crezi că mai exist ca nume
În vatra plină de candoare,
De tot mă-ntrebi cînd îţi voi spune
Ce boală am şi ce mă doare?
Mai crezi că unanim e totul,
Că plîng mereu atunci cînd rîd,
Şi voi aprinde iarăşi focul
Cu gîndul caraghios şi hîd?
Mai crezi că acordat-am bine
Vioara-n cîntul vieţii mele,
Şi de la mine pîn’ la tine
E tot atît ca pîn’ la stele?
Mai crezi că spus-am amăgire
Cu gîndul numai la trecut,
Şi mi-aş purta ca împlinire
Credinţa mea-n necunoscut?
Mai crezi? Eu nu mai cred nimica,
Pun pasul peste ape-n ape,
Şi am curaj cît încă frica
Îmi dă tîrcoale pe aproape.
Ce să mai cred? Nu am ce crede,
Am spus tot ce aveam de spus,
Şi am rămas să nu pot vede
Că mîine-i şoapta ce s-a dus!
Mai crezi, să cred în ce nu este,
Să cred în vifor, în furtună,
Să cred în basm şi în poveste,
Să cred în soare şi în lună!
Apoi, de crezi, mă şi ascultă,
Şi dacă poţi mă înţelege,
Cînd toată lumea mă insultă,
Eu cred a lacrimilor lege.
În vatra plină de candoare,
De tot mă-ntrebi cînd îţi voi spune
Ce boală am şi ce mă doare?
Mai crezi că unanim e totul,
Că plîng mereu atunci cînd rîd,
Şi voi aprinde iarăşi focul
Cu gîndul caraghios şi hîd?
Mai crezi că acordat-am bine
Vioara-n cîntul vieţii mele,
Şi de la mine pîn’ la tine
E tot atît ca pîn’ la stele?
Mai crezi că spus-am amăgire
Cu gîndul numai la trecut,
Şi mi-aş purta ca împlinire
Credinţa mea-n necunoscut?
Mai crezi? Eu nu mai cred nimica,
Pun pasul peste ape-n ape,
Şi am curaj cît încă frica
Îmi dă tîrcoale pe aproape.
Ce să mai cred? Nu am ce crede,
Am spus tot ce aveam de spus,
Şi am rămas să nu pot vede
Că mîine-i şoapta ce s-a dus!
Mai crezi, să cred în ce nu este,
Să cred în vifor, în furtună,
Să cred în basm şi în poveste,
Să cred în soare şi în lună!
Apoi, de crezi, mă şi ascultă,
Şi dacă poţi mă înţelege,
Cînd toată lumea mă insultă,
Eu cred a lacrimilor lege.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)


