Şoaptă zbuciumată

Gîndul tău păstrează
Noaptea din adîncuri,
Şi mereu veghează
Ale nopţii cînturi.
Fericind anume
Nopţile pierdute,
Plînge astă lume
Zări necunoscute.

Bătălii de stele,
Noaptea cată noapte,
Ochii, printre ele,
Ale tale şoapte.
Noaptea blestemată
E un gînd sihastru,
Zboară şi te-arată
Cerului albastru.

Clipă de-amnezie,
Gînd de primăvară,
Scrie, scrie, scrie
Ce mi-ai spus aseară.
Lasă-te purtată
Peste toate-a mele,
Şoapta zbuciumată
Urcă înspre stele.

Te zăresc mîndrie
Pe trecut funebru,
Nimeni nu mă ştie,
Sufletul mi-e negru.
Tot apoi, cu toate
Încă noaptea cheamă,
Tot ce nu se poate
Se retrage-n teamă.

Răvaş

Un dor cu tristeţe şi jale
Azi semăn pe fapta din urmă,
Dar uite ce ceaţă-i pe cale
Şi gîndul speranţa îmi curmă.
Şi iar se aude un bucium,
Destinul mi-arată trecutul,
E iar bătălie şi zbucium,
Se sfarmă în pumn infinitul.

Priveşte cum taina poverii
De astăzi dă iama întruna,
În şoaptă mă-nchin primăverii
Cu gînd de-a mai fi totdeauna.
Trăind şi iubind teama veche,
Dau glas răzvrătirii din mine,
Sînt multe ce nu au pereche
Şi multe sînt astăzi ruine.

Ce bine că noaptea mă cheamă
Şi-mi spune că-i ultima dată,
Şi totuşi îmi e încă teamă
De noaptea aceasta-nstelată.
De-i ultima seară, prin fapte,
Dă-mi tainic sărutul tău rece,
E vifor sălbatic şi-i noapte,
Izvoarele vor să se-nece.

Furiş cată noaptea iubirea
Şi luna se pune să plîngă,
În toate-mplineşti amăgirea
Iar sufletul stă să se frîngă.
Degeaba dăm foc la lumină,
Răsare aceeaşi robie,
Şi ziua aceasta-i senină,
Doar norul de ploaie adie.

În şoapta mea, Crivăţ întruna,
Şi beznă străluce în zare,
Adio, şi-mi eşti totdeauna
Speranţa cea fără crezare.
Dă-mi mîna să-ţi strîng amintirea,
Căldură să-ţi dărui din moarte,
Azi noi împletit-am nefirea
Şi mergem stingheri mai departe.

Cît gîndul veghează venirea,
Eu ochii-i închid pe vecie,
Rămîne să plîngă iubirea
Cînd vîntul de toamnă-o s-adie.
Prin umbra ascunsă de mine,
Am totul şi cartea-i pe faţă,
Mereu tu rămîi, pentru tine,
Aceeaşi tirană măreaţă.

Dă foc veşniciei de aur
Cît încă mai eşti o credinţă,
E drumul meu plin de coclauri,
Dar tot te mai cred biruinţă.
Te ştiu adormire şi zvîcnet
Pe ultimul trăsnet de vară,
Şi încă mai port pe-al meu suflet
Sentinţa din ultima seară.

Pe lacrima ştearsă de sfinţii
Ce stau lîngă mine, cu tine,
Ne blestemă azi şi părinţii,
Că totuşi a fost foarte bine.
Dar încă rostit-am deodată
Blestem şi credinţă de moarte,
Chiar dragostea noastră uitată
În mine şi-n tine ne-mparte.

În ochii mei negri de ciudă
Tot cerul îmi plînge cu stele,
Ce muncă-n zadar şi ce trudă,
Şi vorbe sînt visele mele.
Ce bine că totuşi spre seară
Un gînd răvăşit ne mai cheamă,
Acum că e iar primăvară
De iarna trecută mi-e teamă.

Cu mîna întinsă, de pază,
Citim un răvaş anonim,
E ceaţă pe ultima rază
Şi noaptea în noi o simţim.
Cu mîna întinsă, în şoapte,
O ultimă noapte trăim,
Atît a rămas, doar o noapte,
Dar nu mai putem s-o-mpărţim.

Întunericul precar

Îmbracă-te în negru

frumoasa mea fecioară,

Şi gîndul îţi împlîntă

în viaţa-mi înnegrită,

Dar lasă totuşi vara

să fie încă vară,

Şi te închină nopţii

de e neîmplinită.

Dacă e negru totul

şi toate stau să cadă,

Îţi aminteşte, tainic,

tăcerea mea de seară,

Şi iarna strălucindă,

cu falduri de zăpadă,

Şi soarele fierbinte

şi dalba primăvară.

Trăieşte neagra clipă

ce-ncîntă amintirea,

În toamna aburindă

de sînge şi motive,

Închide-ţi ochii mîndri

şi-aşteaptă-mi osîndirea,

Şi-ascunde-mă în taină

în motivări tardive.

Priveşte fluturi roşii

răpuşi de ceaţa deasă,

Şi înţelege chinul

ce încă năpădeşte,

Şi neagra asuprire

ce încă mă apasă,

Trecutul, tot mai negru,

ce aspru se sfîrşeşte.

Îmbracă-te în negru,

priveşte răstignirea

Şi taina dăruieşte-o

lumii născută moartă,

Păstrează cît mai vie,

neştearsă amintirea

Şi povesteşte lumii

ce ştii din a mea soartă.

Cînd fi-voi stins şi rece,

străin fiind de lume,

Întoarce-te în viaţă

şi-mplîntă-ţi o credinţă,

Dar aminteşte-ţi tainic

de-a existat un nume

Ce a aprins, obraznic,

un foc dintr-o voinţă.

Deschide-ţi ochii mîndri,

priveşte-o lume seacă,

În jurul tău priveşte,

minciuni şi nedreptate,

Dar totul aşa lasă,

lasă cuţitu-n teacă,

Doar alţii ca şi ca mine

ce-am căutat să cate.

Întoarce-te plăpîndă

în gerul de afară

De iarna o să lase

un ger ce nu mai trece,

Şi-mbracă-te în roşu,

frumoasa mea fecioară,

Tiranii au o viaţă,

dar eu voi avea zece

O simplă întîmplare

m-alungă şi mă cheamă,

Eu am crezut în trăsnet

şi-n noapte-nseninată,

Poruncile măreţe

mă lasă fără teamă,

Spre mai măriţii lumii

eu nu mă-nchin vreodată.

Dar norii mari din ceruri

n-au trăsnet şi n-au ape,

Iar slava se înalţă

din neguri şi blesteme,

Astfel a mea izbîndă

de moarte e aproape,

Să vii de vezi mormîntul

atît cît mai e vreme.

Şi vino către stele,

să îmi tot fii Luceafăr,

Şi ţine-mi iar în mînă

destinul şi voinţa!

Fără închinăciune

şi fără să mă apăr,

Am aşteptat cu lacrimi

şi-ndurerat sentinţa.

Dar doliul meu nu-i negru,

în ultimă instanţă,

În veci să se rostească,

a nu ştiu cîta oară,

Să îmi alini durerea

vei fi a mea speranţă,

Şi-mbracă-te în roşu,

frumoasa mea fecioară!<

Despărţire-nseninată

Ne despărţim sub soarele de vară,
Împleticiţi în faptă şi tristeţi.
Şi trişti, pierzînd cea mai de preţ povară,
Vom sta la pîndă, paşnici, hrăpăreţi.

Sărută-mă, nu te uita la mine,
Nu te uita în ochii plini de fum,
De-acum, în iarna serilor senine,
M-or nărui poveri uitate-n drum.

Şi nici nu voi privi cum te voi pierde
În furnicarul defilînd pe drum
Dar cînd mă voi întoarce, te voi crede
Furtună care stinge nori de fum.

De-atunci voi vrea să priveghez într-una
Hotarul tainelor, secret, meschin
Înspre înaltu-n care plouă luna
Cu zîmbet dulce, palidu-i venin.

Voi vrea să plec spre zilele atlante
Şi-n voia lor în taină să trăiesc
Să-mi spintec viaţa ultimelor pante,
Venind, mereu, să-ţi spun că te iubesc.

Iar cînd va fi să-ţi fie nunta sfîntă,
Mai aminteşte-ţi zborul meu trecut,
Şi gîndul meu ce vorba o împlîntă,
Şi anii-n care tu l-ai cunoscut.

Să laşi apoi pe trubaduri să cînte
Un vag îndemn ce tu-l împerechezi
Şi către mine-n noapte să avînte
Amare vînturi, pline de zăpezi.

Şi mai târziu să cînte din vioară,
Din scripca lor, un cîntec minunat,
Şi pentru un mereu odinioară
Un veşnic altădată şi-altădat’.

Aşa fiind, să te retragi senină
În locul ce-ai să-l ştii îndepărtat,
Să te privesc prin raza de lumină
Veghind un adevăr adevărat.

Prin fulger şi prin trăsnet, între stele,
Îţi voi cînta plînsoarea ce va fi,
Şi lacrimi cîntul va voi să spele
O pravilă pe care-o voi iubi.

În marile instanţe, fără-a-mi spune,
Închide ochii, haide, şi te du,
Cînd vom privi castele de ruine,
Doar lacrimilor mele spune “nu”.

De-ai să mă vezi, să faci ce-i omeneşte
Să nu îmi spui nimic, nimic, nimic,
Mai bine treci şi-n taină ocoleşte
Păcatul grîului ce dă în spic.

De ce îngîni şuvoaiele de lacrimi
În ochii negri, puri şi răvăşiţi?
În nume îţi sădeşti un cer de patimi
Şi eu promit mereu ce tu promiţi.

Ştiai din iarnă vara ce-o să fie,
Că vom trăi doar mai de neuitat
Dar vorba ce ţi-am pus-o temelie,
Tu ai crezut că-i gîndul revoltat.

Pînă va fi să fie nunta sacră,
Primeşte ultimul buchet de flori,
Din piatră seacă seacă apa-n piatră
În curcubeul ultimei culori.

Ne vom uita, încetul cu încetul,
Aşa cum daţi uitării sîntem toţi
Şi va rămîne-n urmă alfabetul
Ce-a unduit cărarea către porţi.

La ceasul diminetii

La ceasul dimineţii,

cînd stelele-s pe cer,

Cînd toată lumea doarme

şi liniştea-i deplină,

Ne pregătim cu toţii,

şi cu un pas stingher

Plecăm încet spre munte,

spre raza de lumină.

Cu rucsacul în spate

şi dor de drumeţie,

Urcăm spre norii tainici,

cu pasul apăsat,

Şi zarea-ndepărtată

e neagră şi pustie,

Doar dorul de-nălţime

e veşnic ne’ntinat.

Cînd seara iar se lasă

şi-i linişte deplină,

Noi zăbovim o clipă

în jurul focului,

Privind un dans sălbatic

de flăcări şi lumină

În tabăra de corturi,

sub poala muntelui.

Cînd soarele răsare

şi-ncepe-o nouă zi,

Spre crestele cărunte

porni-vom împreună,

Vom fi mereu prieteni,

nedespărţiţi vom fi,

Cînd este greu şi-n viaţă,

şi-n munte, şi-n furtună.

La cumpănă de drumuri,

cînd soarta ne desparte,

Cînd inutil se pare

a fi un ţel sublim,

Vom încerca prin viaţă

să mergem mai departe,

Cu muntele în suflet

în pace să trăim.

Noi fără noi

Într-o lume fără nume,
Peste noi, fără de noi,
Se înalţă-o altă lume
Fără griji, fără nevoi.
Dacă unul minus unu
Veşnic vor rămîne doi,
Încă mai cîntăm cu tunul
Sărbătorile din noi.

Clipele, mai repezite,
Se retrag fără voinţă,
Piscurile-nzăpezite
Zac de-aceeaşi suferinţă.
În teroare şi iubire
Peste-o lume trepidantă,
Pacea lumii-n amintire
E credinţa enervantă.

Univers peste nefiinţă,
Mi-e credinţa umbră veche,
Umbră veche sub credinţă,
În desfrîu fără pereche.
Lumea peste pulsul firii
Mai pulsează adormirea,
Din analele iubirii
Culegînd neîmplinirea.

Noaptea am făcut-o cioburi,
Ca ulciorul dus la apă,
Şi prin timp de pus-am poduri,
Sapă groapa, frate, sapă.
Sapă-n apă pîn’ la sînge
Să asculţi pustie şoapta,
Noaptea lîngă noi se strînge
Şi ne fericeşte fapta.

Mai crezi?

Mai crezi că mai exist ca nume
În vatra plină de candoare,
De tot mă-ntrebi cînd îţi voi spune
Ce boală am şi ce mă doare?

Mai crezi că unanim e totul,
Că plîng mereu atunci cînd rîd,
Şi voi aprinde iarăşi focul
Cu gîndul caraghios şi hîd?

Mai crezi că acordat-am bine
Vioara-n cîntul vieţii mele,
Şi de la mine pîn’ la tine
E tot atît ca pîn’ la stele?

Mai crezi că spus-am amăgire
Cu gîndul numai la trecut,
Şi mi-aş purta ca împlinire
Credinţa mea-n necunoscut?

Mai crezi? Eu nu mai cred nimica,
Pun pasul peste ape-n ape,
Şi am curaj cît încă frica
Îmi dă tîrcoale pe aproape.

Ce să mai cred? Nu am ce crede,
Am spus tot ce aveam de spus,
Şi am rămas să nu pot vede
Că mîine-i şoapta ce s-a dus!

Mai crezi, să cred în ce nu este,
Să cred în vifor, în furtună,
Să cred în basm şi în poveste,
Să cred în soare şi în lună!

Apoi, de crezi, mă şi ascultă,
Şi dacă poţi mă înţelege,
Cînd toată lumea mă insultă,
Eu cred a lacrimilor lege.