Picătura de suflet

Nici n-am ştiut că veacul e pe moarte,
Că timpul suferă de insomnii,
Că peste timpuri mai apasă soarte,
Că încă mai trăim copilării.

Acum cînd sîngele nici nu mai curge
Şi-am adormit sub poale de gheţar,
Din mine-o picătură se mai scurge
În veacul meu de vifor solitar.

Cînd toamna sîngeră a nemurire
Eu toate mi le dau ca împrumut,
Şi mă găsesc un tot în amintire,
Pornesc mereu, din nou, de la-nceput.

Şi s-a mai stins un veac, s-a stins o eră,
În lacrima ce vreau să o ridic,
Doar gîndul meu o lume tot mai speră
Să zică ea ce eu voiam să zic.

Eu nu mai am nici umbră şi nici nume,
Trecutul mi-e-n eternele iubiri,
Din lacrimă şi cer, ca un prenume,
Am început să cred în amintiri.

Nici n-am ştiut, deşi ştiam de toate,
Sînt azi bolnav de-o boală ce n-o am,
Dar dacă-n lume gîndul nu mai poate,
Eu nu mai sînt nici cel care eram.

Nici n-am ştiut că veacul va muri,
Că timpul nu mai doarme mai deloc,
Şi între toate se vor prăpădi
Trecutul şi prezentul, la un loc.

Privirea ta

Mereu treceam pe sub privirea ta,
Erai atît de sus
nu mă vedeai,
Şi astăzi tot mai trec,
nu pot uita
Cum tainic gîndul meu mi-l zbuciumai.

Şi trec şi azi
privindu-te furiş,
Culori de bronzuri, pale de argint,
Învălui în priviri
doar ascunziş,
Şi nu sînt eu acela care mint.

Azi gîndul bate drumul de-altădat,
Şi cale-mi e eternă,
cum o ştii,
Privirea ta
e cer înnourat,
Dar totul e trecut şi tu-ntîrzii.

În vis ades pe drumul desfundat
Îţi caut doar privirea ce-o vedeam,
Dar visele
se zbat doar în păcat,
Şi nu mai am
norocul să te am.

Şi din privirea ta, ce o aveai,
Nimic nu porţi
şi doar nimicu-l ştii,
Erai un rai,
şi-apoi un iad erai,
Dar vino-ncet
oricum ai să-ntîrzii.

Am...

Am un eu şi o mîndrie,
Am şi gînduri perspicace,
Însă-a mea copilărie
Are amintiri sărace.
Bate bruma peste toate,
Amintirile se şterg,
Astfel nici că se mai poate
Cîndva înapoi să merg.

Am în gînd sălbăticie,
Am şi-un dor ce mă răpune,
Însă-a mea copilărie
Nu mai are ce îmi spune.
Bate, bate, bate vîntul,
Nici un gînd nu pot avea,
Pe cît lumea şi pămîntul
Voi avea credinţa mea.

Şi mîine încă-o zi...

Şi mîine încă-o zi va fi să vină,
Şi număra-voi vieţii încă-o zi,
Speranţă de izbîndă şi lumină
Din ziua ce-n trecut va izbucni.
Iar dacă valul moare, încă unul
Prin lume va veni să-i fie-n loc,
Ca primul val să fie pururi drumul
Acelui val ce se va stinge-n foc.

Şi pe deasupra nopţilor mai umblă
Înalt de frumuseţi şi dimineţi,
Chiar moartea veşniciei e o umbră
Şi-un dubios exil al altor vieţi.
Din clipele ce timpuri au trecute,
Aceleaşi clipe eu le regăsesc,
Şi între întîmplări nepetrecute,
Etern, de voi muri, eu dăinuiesc.

Adaug la o zi care va trece
O zi ce după sine va veni,
Iar dacă şi izvoarele-or să sece,
Alte izvoare ape-or primeni.
Iar dacă eu voi piere fără urmă,
O urmă va veni pe urma mea,
Şi toată amintirea mea o scurmă
Lumina care-n veci rămîne stea.

Post scriptum

(la Întunericul precar)

De ai să caţi în vorbe suprema mea credinţă,
Îţi mîngîie privirea în lacrima durerii,
Motivul, peste toate, e-nvinsa suferinţă
Ce-am căutat-o-n taină în patima tăcerii.
Şi ca o tristă undă a faptelor trecute,
Pe sufletul ca piatra o piatră mai apasă,
Şi drumu-i totdeauna prin locuri nebătute
Ca lumea să nu ştie de am sau nu o casă.

Îţi oglindeşte ochii şi cată în privire
Motivul împlinirii ce l-am purtat în gînduri,
Cu rangul de albină l-am scris ca amintire,
Prin toate ce-or să fie l-am pus în aste rînduri.
În toate ale mele mă cheamă cu tristeţe,
Şi bucurii şi şoapte, pentru trecut, deodată,
Chiar apa răstignită de bucurii semeţe,
Şi toate plîng în mine, acum ori niciodată.

Şoaptă zbuciumată

Gîndul tău păstrează
Noaptea din adîncuri,
Şi mereu veghează
Ale nopţii cînturi.
Fericind anume
Nopţile pierdute,
Plînge astă lume
Zări necunoscute.

Bătălii de stele,
Noaptea cată noapte,
Ochii, printre ele,
Ale tale şoapte.
Noaptea blestemată
E un gînd sihastru,
Zboară şi te-arată
Cerului albastru.

Clipă de-amnezie,
Gînd de primăvară,
Scrie, scrie, scrie
Ce mi-ai spus aseară.
Lasă-te purtată
Peste toate-a mele,
Şoapta zbuciumată
Urcă înspre stele.

Te zăresc mîndrie
Pe trecut funebru,
Nimeni nu mă ştie,
Sufletul mi-e negru.
Tot apoi, cu toate
Încă noaptea cheamă,
Tot ce nu se poate
Se retrage-n teamă.

Răvaş

Un dor cu tristeţe şi jale
Azi semăn pe fapta din urmă,
Dar uite ce ceaţă-i pe cale
Şi gîndul speranţa îmi curmă.
Şi iar se aude un bucium,
Destinul mi-arată trecutul,
E iar bătălie şi zbucium,
Se sfarmă în pumn infinitul.

Priveşte cum taina poverii
De astăzi dă iama întruna,
În şoaptă mă-nchin primăverii
Cu gînd de-a mai fi totdeauna.
Trăind şi iubind teama veche,
Dau glas răzvrătirii din mine,
Sînt multe ce nu au pereche
Şi multe sînt astăzi ruine.

Ce bine că noaptea mă cheamă
Şi-mi spune că-i ultima dată,
Şi totuşi îmi e încă teamă
De noaptea aceasta-nstelată.
De-i ultima seară, prin fapte,
Dă-mi tainic sărutul tău rece,
E vifor sălbatic şi-i noapte,
Izvoarele vor să se-nece.

Furiş cată noaptea iubirea
Şi luna se pune să plîngă,
În toate-mplineşti amăgirea
Iar sufletul stă să se frîngă.
Degeaba dăm foc la lumină,
Răsare aceeaşi robie,
Şi ziua aceasta-i senină,
Doar norul de ploaie adie.

În şoapta mea, Crivăţ întruna,
Şi beznă străluce în zare,
Adio, şi-mi eşti totdeauna
Speranţa cea fără crezare.
Dă-mi mîna să-ţi strîng amintirea,
Căldură să-ţi dărui din moarte,
Azi noi împletit-am nefirea
Şi mergem stingheri mai departe.

Cît gîndul veghează venirea,
Eu ochii-i închid pe vecie,
Rămîne să plîngă iubirea
Cînd vîntul de toamnă-o s-adie.
Prin umbra ascunsă de mine,
Am totul şi cartea-i pe faţă,
Mereu tu rămîi, pentru tine,
Aceeaşi tirană măreaţă.

Dă foc veşniciei de aur
Cît încă mai eşti o credinţă,
E drumul meu plin de coclauri,
Dar tot te mai cred biruinţă.
Te ştiu adormire şi zvîcnet
Pe ultimul trăsnet de vară,
Şi încă mai port pe-al meu suflet
Sentinţa din ultima seară.

Pe lacrima ştearsă de sfinţii
Ce stau lîngă mine, cu tine,
Ne blestemă azi şi părinţii,
Că totuşi a fost foarte bine.
Dar încă rostit-am deodată
Blestem şi credinţă de moarte,
Chiar dragostea noastră uitată
În mine şi-n tine ne-mparte.

În ochii mei negri de ciudă
Tot cerul îmi plînge cu stele,
Ce muncă-n zadar şi ce trudă,
Şi vorbe sînt visele mele.
Ce bine că totuşi spre seară
Un gînd răvăşit ne mai cheamă,
Acum că e iar primăvară
De iarna trecută mi-e teamă.

Cu mîna întinsă, de pază,
Citim un răvaş anonim,
E ceaţă pe ultima rază
Şi noaptea în noi o simţim.
Cu mîna întinsă, în şoapte,
O ultimă noapte trăim,
Atît a rămas, doar o noapte,
Dar nu mai putem s-o-mpărţim.