Epilog

Dar tu, ce mai credeai că o să fie
Acel ceva ce-a fost adevărat?
Am rătăcit. O scurtă nebunie,
Dar nu-s bolnav, cum nu m-am vindecat.

N-a fost decît atît: un pas sălbatic,
Pe care orice om l-ar fi făcut,
Dar toate, prin sfîrşitul lor apatic
Mă fac să cred că nu te-am cunoscut.

A fost aproape tot ce nu se poate,
Şi chiar cu ochii-nchişi eu pot să spun,
Apoi le-am adunat încet pe toate
În negre picături de pas nebun.

A fost ce nici nu a mai fost vreodată,
Astfel că nici nu pot a dispera,
Un strop de veşnicie zbuciumată-
Iubirea mea, apoi et caetera.

Dar tu, ce mai credeai că o să fie
Acel trecut supus de altceva?
A fost adevărată nebunie
Azi doar un idiot et caetera!

Repetiţie

Iar şi iar, prin lacrima ce pică
Retrăiesc în plînset un trecut,
Nu mă tem de ură sau de frică,
Dar mereu o luăm de la-nceput.

Toţi împlîntă vorbe şi cuţite,
Mulţi se pregătesc de pomeniri,
Şi învăluiţi de vechi ispite
Pun privirii triste amintiri.

Prin supreme gînduri spulberate,
Timpul se înfruptă adoptiv,
Plîng şi vremile îndepărtate
De o neghiobie tip nociv.

Uverturi pe unde arhipline
Peste toate sînt şi ce n-au fost,
Vieţilor, din pietre şi ruine,
Încă regăsesc trecut şi rost.

În instanţe pline de butoane
Judecăţi pe hartă s-au făcut,
Gînduri peste vorbe, peste toane,
Zbuciumă istorii şi trecut.

Te iubesc ca pe-o fiinţă-n mine,
Te iubesc cu tot ce o să fiu,
Tot trecutul tău pe lume ţine
Adevăr ce toţi mai marii ştiu.

Te iubesc cu-atît mai mult în lacrimi,
Şi mereu îmi eşti a vieţii stea,
Chiar şi suferind strivit de patimi,
Eu rămîn aici, în ţara mea.

Picătura de suflet

Nici n-am ştiut că veacul e pe moarte,
Că timpul suferă de insomnii,
Că peste timpuri mai apasă soarte,
Că încă mai trăim copilării.

Acum cînd sîngele nici nu mai curge
Şi-am adormit sub poale de gheţar,
Din mine-o picătură se mai scurge
În veacul meu de vifor solitar.

Cînd toamna sîngeră a nemurire
Eu toate mi le dau ca împrumut,
Şi mă găsesc un tot în amintire,
Pornesc mereu, din nou, de la-nceput.

Şi s-a mai stins un veac, s-a stins o eră,
În lacrima ce vreau să o ridic,
Doar gîndul meu o lume tot mai speră
Să zică ea ce eu voiam să zic.

Eu nu mai am nici umbră şi nici nume,
Trecutul mi-e-n eternele iubiri,
Din lacrimă şi cer, ca un prenume,
Am început să cred în amintiri.

Nici n-am ştiut, deşi ştiam de toate,
Sînt azi bolnav de-o boală ce n-o am,
Dar dacă-n lume gîndul nu mai poate,
Eu nu mai sînt nici cel care eram.

Nici n-am ştiut că veacul va muri,
Că timpul nu mai doarme mai deloc,
Şi între toate se vor prăpădi
Trecutul şi prezentul, la un loc.

Privirea ta

Mereu treceam pe sub privirea ta,
Erai atît de sus
nu mă vedeai,
Şi astăzi tot mai trec,
nu pot uita
Cum tainic gîndul meu mi-l zbuciumai.

Şi trec şi azi
privindu-te furiş,
Culori de bronzuri, pale de argint,
Învălui în priviri
doar ascunziş,
Şi nu sînt eu acela care mint.

Azi gîndul bate drumul de-altădat,
Şi cale-mi e eternă,
cum o ştii,
Privirea ta
e cer înnourat,
Dar totul e trecut şi tu-ntîrzii.

În vis ades pe drumul desfundat
Îţi caut doar privirea ce-o vedeam,
Dar visele
se zbat doar în păcat,
Şi nu mai am
norocul să te am.

Şi din privirea ta, ce o aveai,
Nimic nu porţi
şi doar nimicu-l ştii,
Erai un rai,
şi-apoi un iad erai,
Dar vino-ncet
oricum ai să-ntîrzii.

Am...

Am un eu şi o mîndrie,
Am şi gînduri perspicace,
Însă-a mea copilărie
Are amintiri sărace.
Bate bruma peste toate,
Amintirile se şterg,
Astfel nici că se mai poate
Cîndva înapoi să merg.

Am în gînd sălbăticie,
Am şi-un dor ce mă răpune,
Însă-a mea copilărie
Nu mai are ce îmi spune.
Bate, bate, bate vîntul,
Nici un gînd nu pot avea,
Pe cît lumea şi pămîntul
Voi avea credinţa mea.

Şi mîine încă-o zi...

Şi mîine încă-o zi va fi să vină,
Şi număra-voi vieţii încă-o zi,
Speranţă de izbîndă şi lumină
Din ziua ce-n trecut va izbucni.
Iar dacă valul moare, încă unul
Prin lume va veni să-i fie-n loc,
Ca primul val să fie pururi drumul
Acelui val ce se va stinge-n foc.

Şi pe deasupra nopţilor mai umblă
Înalt de frumuseţi şi dimineţi,
Chiar moartea veşniciei e o umbră
Şi-un dubios exil al altor vieţi.
Din clipele ce timpuri au trecute,
Aceleaşi clipe eu le regăsesc,
Şi între întîmplări nepetrecute,
Etern, de voi muri, eu dăinuiesc.

Adaug la o zi care va trece
O zi ce după sine va veni,
Iar dacă şi izvoarele-or să sece,
Alte izvoare ape-or primeni.
Iar dacă eu voi piere fără urmă,
O urmă va veni pe urma mea,
Şi toată amintirea mea o scurmă
Lumina care-n veci rămîne stea.

Post scriptum

(la Întunericul precar)

De ai să caţi în vorbe suprema mea credinţă,
Îţi mîngîie privirea în lacrima durerii,
Motivul, peste toate, e-nvinsa suferinţă
Ce-am căutat-o-n taină în patima tăcerii.
Şi ca o tristă undă a faptelor trecute,
Pe sufletul ca piatra o piatră mai apasă,
Şi drumu-i totdeauna prin locuri nebătute
Ca lumea să nu ştie de am sau nu o casă.

Îţi oglindeşte ochii şi cată în privire
Motivul împlinirii ce l-am purtat în gînduri,
Cu rangul de albină l-am scris ca amintire,
Prin toate ce-or să fie l-am pus în aste rînduri.
În toate ale mele mă cheamă cu tristeţe,
Şi bucurii şi şoapte, pentru trecut, deodată,
Chiar apa răstignită de bucurii semeţe,
Şi toate plîng în mine, acum ori niciodată.