Noi fără noi

Într-o lume fără nume,
Peste noi, fără de noi,
Se înalţă-o altă lume
Fără griji, fără nevoi.
Dacă unul minus unu
Veşnic vor rămîne doi,
Încă mai cîntăm cu tunul
Sărbătorile din noi.

Clipele, mai repezite,
Se retrag fără voinţă,
Piscurile-nzăpezite
Zac de-aceeaşi suferinţă.
În teroare şi iubire
Peste-o lume trepidantă,
Pacea lumii-n amintire
E credinţa enervantă.

Univers peste nefiinţă,
Mi-e credinţa umbră veche,
Umbră veche sub credinţă,
În desfrîu fără pereche.
Lumea peste pulsul firii
Mai pulsează adormirea,
Din analele iubirii
Culegînd neîmplinirea.

Noaptea am făcut-o cioburi,
Ca ulciorul dus la apă,
Şi prin timp de pus-am poduri,
Sapă groapa, frate, sapă.
Sapă-n apă pîn’ la sînge
Să asculţi pustie şoapta,
Noaptea lîngă noi se strînge
Şi ne fericeşte fapta.

Mai crezi?

Mai crezi că mai exist ca nume
În vatra plină de candoare,
De tot mă-ntrebi cînd îţi voi spune
Ce boală am şi ce mă doare?

Mai crezi că unanim e totul,
Că plîng mereu atunci cînd rîd,
Şi voi aprinde iarăşi focul
Cu gîndul caraghios şi hîd?

Mai crezi că acordat-am bine
Vioara-n cîntul vieţii mele,
Şi de la mine pîn’ la tine
E tot atît ca pîn’ la stele?

Mai crezi că spus-am amăgire
Cu gîndul numai la trecut,
Şi mi-aş purta ca împlinire
Credinţa mea-n necunoscut?

Mai crezi? Eu nu mai cred nimica,
Pun pasul peste ape-n ape,
Şi am curaj cît încă frica
Îmi dă tîrcoale pe aproape.

Ce să mai cred? Nu am ce crede,
Am spus tot ce aveam de spus,
Şi am rămas să nu pot vede
Că mîine-i şoapta ce s-a dus!

Mai crezi, să cred în ce nu este,
Să cred în vifor, în furtună,
Să cred în basm şi în poveste,
Să cred în soare şi în lună!

Apoi, de crezi, mă şi ascultă,
Şi dacă poţi mă înţelege,
Cînd toată lumea mă insultă,
Eu cred a lacrimilor lege.

Cîntec nedrept

Deodată, dintr-o dată,

enigma-i amintire,

Şi-n mine se zdrobeşte

şi totuşi mă mai doare,

Doar gîndul niciodată

nu-mi este amintire,

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– iubirea noastră moare.

Din fapta nopţii-n valuri,

sub orizont de mare,

A fost minciună sacră

născută din splendoare,

Acum e amintire

şi file-n calendare,

Iubito-ţi spun: “Adio”,

– chiar adevărul moare.

Se duc în spaima serii

săruturi clandestine,

Beţia adormirii

acum e o eroare,

Dar nu e numai visul,

eclipsa-i în destine,

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– prezentul nostru moare.

Suflînd, mai greu, cu gîndul

şi fapta mea de sînge,

Mai port în împlinire

amarnica teroare,

Şi dacă-n faptul serii

scrum de trecut vom strînge,

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– prezentul nostru moare.

Să strîngem laolaltă,

trecutul cu prezentul,

Şi vom privi fierbinte

lumina arzătoare,

Vom regreta tîrziul

urmînd să pun accentul:

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– chiar adevărul moare.

Şi orice dor de seara,

tîrziu înnourată,

Va fi doar o strivire

şi zvîcnet de eroare,

Noi nu vom mai aprinde

o torţă niciodată,

Iubito, doar: “Adio”,

– iubirea noastră moare.