vineri, 19 iulie 1985

Romanţă pentru dreptul lumii

Se întunecă şi apa,
Anevoie bate vîntul,
Are gust de armă sapa.
Nu mai are scop cuvîntul,
Nu sînt drepturi să ne-asculte,
Printre lacrimi ce şiroaie,
Numai armele-s mai multe,
Ca o aripă de ploaie.

În zadar cer unii viaţă,
Ei sînt condamnaţi la moarte
De-o sentinţă mai măreaţă
Decît cele şapte arte.
Peste mări şi continente,
Tot există grea robie
Pusă-n taină ca accente
Peste tot ce o să fie.

Cer copii drept la leagăn,
Mor soldaţii în tranşee
Semănînd pe cîmpul reavăn
Pacea lumii ca idee.
Hai să facem tot ce alţii
O iau drept o vorbă goală:
Să se-nalţe condamnaţii
Peste legi şi peste boală.

Nu mai sunt pe lume drepturi,
De la post la post e-un rond,
Şi-s mereu aceleaşi certuri
Şi război pe mapamond.
Cei ce plîng că au de toate,
Nu se-ntreabă, nici nu vor,
Că o lume abia-şi scoate
Sărăcia pe ogor.

miercuri, 17 iulie 1985

Focul, probabil

Probabilitatea-i o măsură
De mai ştii cuvintele să rogi,
Dar ceea ce spui tu astăzi fură
Bietele destine de milogi.
Furi postum din faptele trecute
Şi apoi nu ştii ce ai de spus,
Şi tot spui şi vrute, şi nevrute,
Răstignind şi ochii lui Iisus.
Invincibil totuşi te ridică,
În destin nu ai decît minciună,
Teamă nu îmi e şi nu mi-e frică,
Nici n-am fost vreodată împreună.

Ai crezut, dar n-ai privit spre stele,
Gîndul a crezut ceea ce vrei,
Abia astăzi tu mă vezi prin ele,
Însă tot nu ai vreun temei.
Neavînd altceva a socoate
Din sintagma vechilor frînturi,
Mă loveşti tăios şi pe la spate,
Punînd viaţa printre picături.
Drept destin ţi-ai luat învălmăşeala
Şi o soartă vis de răzbunare,
Însă şi un scrum aprinde pala
Cînd scînteia unui fapt răsare.

Iar ca o măsură preventivă,
Nici n-ai vrut din umbră să vorbeşti,
Ţi-ai luat pedeapsă prezumtivă
Adevărul care ţi-l trăieşti.
Te-ai tîrît să mai găseşti o rană
Ca să pui un fier încins pe ea,
N-ai simţit condiţia umană,
Care nici învinsă nu te vrea.
Astăzi, dacă tot mai ai cuvinte,
Ţi le schimbă aspru şi tenace,
Şi priveşte drumul înainte,
Şi-ai să vezi că nu te poţi întoarce.

sâmbătă, 22 iunie 1985

Tangaj

Ca un sinistru, încarnat orgoliu,
Viaţa mea de negru şi de doliu
Pluteşte pe deasupra mea şi-a ta.

Viaţa mea pe coarde de legendă
Primeşte, pînă gîndul se suspendă,
Firavul chip de-a fi şi-a exista.

Şi din tangajul marilor distanţe,
La judecata marilor instanţe
Te iau alături de trăirea mea.

Fiind cu toată firea mea alături,
De la nimic nemaiputînd da-n lături,
Vei străluci a foc în viaţa-mi grea.

Iar dacă, peste timp şi peste vreme,
Se vor ivi miraje să te cheme,
Ai toată libertatea să le ai.

Dar dacă fiinţa mea va fi străină
De toată-ntruchiparea ta senină,
Să-mi spui tot ce mai vrei, prin grai.

Nimicul fiind aici dintotdeauna,
Pe amîndoi ne-o birui furtuna,
Fiind mereu doar o urmare-n timp.

Să ne iubim pe ţărmure de ape
Şi-astfel, să fim mereu tot mai aproape,
Îmbrăţişaţi pe valuri de nisip.

sâmbătă, 15 iunie 1985

Confesiune

Şi peste toate cîte-s pe pămînt,
Primiţi-mă! Am fost aşa cum sînt.
Am nopţi de bucurii şi insomnie
Şi duc cu mine-a lumii nebunie.
Dar totuşi bucuria port cu mine
În inima strivită de ruine,
Şi port în partea stîngă şi în sînge
Durerea care nici nu poate plînge.

Durerea lumii încă mă apasă,
Gonindu-mă şi noaptea de acasă,
Ca-n rană inima să îmi vibreze,
Cu visurile veşniciei treze,
Eu am pe nimicia faptei mele
Un zbor de stele către alte stele.
Iar viforul ce urlă şi mă stinge,
Încearcă a mă pierde şi convinge.

Iar peste împliniri, peste dezastre,
Eu totuşi am şi gîndurile voastre,
Şi port cuvîntul cum îmi port în sînge
Aceste bucurii ce voi a strînge.
Şi-adun pe gînduri, rînduri şi plînsoare
Acelaşi drum de-aici şi pîn’ la soare.
Iar dacă nu mai am nici cui mă plînge,
O lacrimă se scurge pînă-n sînge.

Primiţi-mă cu sîngele otravă
Cu toată viaţa mea mereu bolnavă,
Bolnavă de o şoaptă-nsîngerată
Şi de tăcerea lumii-ndurerată.
Eu astăzi port durerea tuturora
Şi bat cu toate ceasurile ora,
Primiţi-mă, aşa am fost şi-oi fi,
Atît cît voi trăi, cît voi muri.

sâmbătă, 8 iunie 1985

Acum nimic

Acum nimic nu mai rezistă,
Şi vînturi bat din nord şi sud,
Nici gîndul meu nu mai există
Şi-n negre umbre te aud.

Acum nimic nu se sfîrşeşte,
Şi ploi se-abat din sud şi vest,
Nici gîndul nu mai dăinuieşte,
La schimb nimic nu e, ca rest.

Acum nimic nu mai răsare,
Furtuni se-abat din vest şi nord,
Iar dacă pasul mă mai doare
Am inima un lung fiord.

Acum nimic. Eu sînt trecutul
Şi gîndul mi-l abat spre vis,
Rămîn mereu necunoscutul
Stingher pe-o umbră de abis.

vineri, 7 iunie 1985

Epilog

Dar tu, ce mai credeai că o să fie
Acel ceva ce-a fost adevărat?
Am rătăcit. O scurtă nebunie,
Dar nu-s bolnav, cum nu m-am vindecat.

N-a fost decît atît: un pas sălbatic,
Pe care orice om l-ar fi făcut,
Dar toate, prin sfîrşitul lor apatic
Mă fac să cred că nu te-am cunoscut.

A fost aproape tot ce nu se poate,
Şi chiar cu ochii-nchişi eu pot să spun,
Apoi le-am adunat încet pe toate
În negre picături de pas nebun.

A fost ce nici nu a mai fost vreodată,
Astfel că nici nu pot a dispera,
Un strop de veşnicie zbuciumată-
Iubirea mea, apoi et caetera.

Dar tu, ce mai credeai că o să fie
Acel trecut supus de altceva?
A fost adevărată nebunie
Azi doar un idiot et caetera!

joi, 6 iunie 1985

Repetiţie

Iar şi iar, prin lacrima ce pică
Retrăiesc în plînset un trecut,
Nu mă tem de ură sau de frică,
Dar mereu o luăm de la-nceput.

Toţi împlîntă vorbe şi cuţite,
Mulţi se pregătesc de pomeniri,
Şi învăluiţi de vechi ispite
Pun privirii triste amintiri.

Prin supreme gînduri spulberate,
Timpul se înfruptă adoptiv,
Plîng şi vremile îndepărtate
De o neghiobie tip nociv.

Uverturi pe unde arhipline
Peste toate sînt şi ce n-au fost,
Vieţilor, din pietre şi ruine,
Încă regăsesc trecut şi rost.

În instanţe pline de butoane
Judecăţi pe hartă s-au făcut,
Gînduri peste vorbe, peste toane,
Zbuciumă istorii şi trecut.

Te iubesc ca pe-o fiinţă-n mine,
Te iubesc cu tot ce o să fiu,
Tot trecutul tău pe lume ţine
Adevăr ce toţi mai marii ştiu.

Te iubesc cu-atît mai mult în lacrimi,
Şi mereu îmi eşti a vieţii stea,
Chiar şi suferind strivit de patimi,
Eu rămîn aici, în ţara mea.