luni, 18 noiembrie 1985

Drumul

Ceasul drumului se bate
În secunda mea ştrengară,
Şi porneşte mai departe,
Înăuntru şi afară.

Şi cu traista-n băţ de gînduri
Plec şi eu la drum cu dînsul.
În afară sînt doar vînturi,
Înlăuntru e doar plînsul.

Peste nici un ceas de vreme,
Un moşneag ce-i dau bineţe
Îmi răspunde despre semne,
Privind crestele semeţe.

Şi vorbind de dimineaţă,
Urcă şoapta şi-o coboară,
Povestind, încet, de viaţă
Şi de zboruri ce-l purtară.

-“Iar de pui picioru-n apă,
Cată piatra ce trosneşte
Şi cu ea în apă sapă,
Şi-ai să vezi că putrezeşte.

Şi-apoi caută-n lumină
Întunericul uitării,
Să-ţi baţi ziua, de-i senină
Ca pe-un prag al întrebării.

Caută urcînd spre stele
Steaua care te veghează,
Şi coboară printre ele
Despărţit fiind de-o rază.

Dar cu ochii priveghează
Tot ce ai şi-n sus, şi-n vale,
Despărţite-s de o rază,
De-un hotar şi de o cale.

Numai urma de e-n ceaţă
Ia-o-ncet, s-ajungi în grabă,
Pune pas cu pas pe viaţă
Ca să vezi că ai şi treabă.

Dar, la drum. Aşa, drumeţe,
Caută colindul firii,
Să-nţelegi că-ţi dau bineţe
Şi furtunile iubirii.

Şi o ia din rădăcină,
Dinspre cer înspre pămînturi,
De cobori, nu vezi lumină,
Sus, bat nori de ploaie-n vînturi.

Dar aruncă-te-n durere,
Ca s-ajungi să plîngi cu soare,
Să-nţelegi că prin putere
Infinit de pas te doare.

Hai, la drum, aceasta-i calea!
Hai să urci, destul cu plînsul!
Nu căta îndepărtarea,
Şoapta nopţii-i necuprinsul.

Pasul ce îl faci cu pasul
Te departe şi aduce
Peste ce-a porni urmaşul
Să ajungă în răscruce.

De porneşti ajungi pe cale,
De porneşti, ţi-asumi şi riscuri,
Urci în gînduri, urci în vale
Înspre munte vezi doar piscuri.

Lasă calea presărată
Cu victoriile vieţii
Şi le-adună doar o dată
La amiaza dimineţii.

Iar apoi din nou le-nşiră,
Dă-le toate, tuturora,
Ca prin ele cîţi porniră
Să-ţi privească aurora.

Dacă nu, priveşte dealul
Şi porneşte-ncet pe vale,
Pînă unde ţine malul
Şi opreşte-te din cale.”

sâmbătă, 16 noiembrie 1985

Cîntec în prag de iarnă

Ninge astă seară, ninge fantomatic,
Unduiri de stele, poli de univers,
Cade-n crucea lumii răcnetul sălbatic,
E-al plînsorii triste într-un paşnic mers.

Cînd se vor întoarce, ca un vis, cocorii,
Într-o toamnă arsă de un vînt stingher,
Răsări-vor stele şi veni-vor norii
Peste-ntîie falduri arse de mister.

Şoapte dinspre toamna ospătării noastre,
Plînsuri de furnică, urcă în pămînt,
Tîrgul se va vinde stelelor albastre
Şi apoi va pune clopote în vînt.

Viforul conspiră trenuri înspre gară,
Buzele de gheaţă apele sărut,
Vin furtuni la ţărmuri întrebînd de vară,
Numai astă noapte e-n necunoscut.

Ninge ochi de taină însetaţi de sînge,
Însetaţi de abur, înveliţi de cer,
Toamna iar se roagă, iernilor se plînge,
Cea dintîi zăpadă cade cînd o cer.

duminică, 20 octombrie 1985

Nervi de toamnă

La dracului! Ce toamnă arsă-n sînge
Ce-nfige sînge şi cuţit în os,
Şi cerul care plînge, plînge, plînge
Cu tot al meu de-a pururea prisos.

Şi frunzele-n arpegiile nopţii
Vibrează-n corzi finalele acorduri,
Şi lacrima în zumzetele morţii
Aşterne noi emoţii peste porturi.

E toamnă sîngerîndă pe cîmpie,
E toamnă înălbită-n munte sus,
Şi dedesupt e omul ce se ştie
Cu mîinile pe crucea lui Iisus.

Şi vîntul care saltă iarăşi valul
Deasupra mării prinse în furtuni,
Şi zbuciumă cu pas de maluri malul
Adulmecat în cer de semiluni.

La dracului! Cu ochiul ei de gîde
Ce sus ridică barda şi-o coboară!
Şi cerul care rîde, rîde, rîde
De tot ce-a fost, de iarnă şi de vară.

E toamnă înnegrită şi pe ape,
E toamnă şi pe stelele ce cad,
Şi dedesupt e omul mai aproape
De cel dintîi şi cel din urmă vad.

joi, 17 octombrie 1985

Plecare firească

Deasupra noastră cerul înnoptează,
Mă mai veghezi cu-n crez îndepărtat,
Sub mîna caldă fruntea se brăzdează,
Şi cerul, iar, de tine-i luminat.

Şi mă întrebi ce gînduri rătăcesc,
Şi te iubesc! O, nu, nu te iubesc!

În plină noapte cerul se-nfierbîntă
Şi se îneacă în izvoare seci,
Sub noi e cerul care nu cuvîntă
Şi pleacă iar o taină. Şi tu pleci!

Nu te opresc, e drumul tău firesc,
Şi te iubesc! O, nu, nu te iubesc!

Te voi petrece spre întreaga zare,
Spre necuprinse negrele poteci,
În vorba ta e-un dor de depărtare,
Şi pleacă de acum, de ştii că pleci.

De ce mă-ntrebi pe unde rătăcesc,
Doar te iubesc? Dar nu te mai iubesc!

Priveai amurgul serilor de vară,
De-abia venisei cînd puteai să pleci,
Azi vrei să pleci. Hai, pleacă astă seară,
Strivind înrourarea pe poteci.

Aşa e drept, aşa e şi firesc,
Şi te iubesc cum nu te mai iubesc!

Tu ce în gînd porţi cerul spintecat,
Mai faci un pas, mai fac şi eu un pas,
Cum ai plecat! Să-mi spui de ce-ai plecat?
Să fi rămas! De ce să fi rămas?

Să nu mă-ntrebi ce îmi mai e firesc,
Căci te iubesc, dar, nu, nu te iubesc!

duminică, 6 octombrie 1985

Şi de va-nvinge...

De va învinge faptul firii,
Prin raţiune va fi greu,
Va ninge-n seara despărţirii
Tot mai uşor şi tot mereu.
Şi-apoi va fi numai furtună
În racla gîndului frumos,
Şi numai lacrima-mpreună
De jos în sus, pe sus, în jos.

Şi de va plînge o furtună
Din cerul umed şi senin,
Veni-vor munţii să ne spună
Că apa ploii e venin.
Iubirea noastră nesfîrşită
Prin calmul meu o s-o sfîrşim,
Ca veşnic să-mi rămîi ispită
Şi-n veşnicii să ne iubim.

Te chem pe viaţă cum pe dată
Ţi-arăt că drumu-i înapoi,
Credinţa mea nestrămutată
Se-mparte în destin, la doi.
Iubesc şi totuşi n-am iubire
Prin gîndul meu copilăresc,
Soldatul moare-n nemurire
Şi eu în moartea lui trăiesc.

miercuri, 25 septembrie 1985

Eu, tuturor

Frunză verde de suspin
Ochii mei plîng în venin,
Mă ridic şi mă cobor
Ca o taină de omor,
Printr-o lacrimă pribeagă
Paşii nu mai vor să meargă,
Ca un abisal decor:
Ochii mei şi-ai tuturor.

Rază-a nopţii fără sorţi,
Mă îndeamnă-a lumii porţi,
Aplecat pe-un soare-n jug,
Tot mă doare acest rug.
Printr-un zbor de unduire
Raza lunii-i amintire,
Ca în neînfricatul zbor:
Paşii mei şi-ai tuturor.

Rază-a nopţii de april,
Ochii mei sînt în exil,
Şi se-nchină în destin
Lacrimilor de venin.
Mă închin la raza nopţii
Peste lumea în proporţii,
Rază-a iernilor de frig,
Plin de lacrimi tac şi strig,

Ca-ntr-un abisal decor:
Paşii mei şi-ai tuturor.

vineri, 19 iulie 1985

Romanţă pentru dreptul lumii

Se întunecă şi apa,
Anevoie bate vîntul,
Are gust de armă sapa.
Nu mai are scop cuvîntul,
Nu sînt drepturi să ne-asculte,
Printre lacrimi ce şiroaie,
Numai armele-s mai multe,
Ca o aripă de ploaie.

În zadar cer unii viaţă,
Ei sînt condamnaţi la moarte
De-o sentinţă mai măreaţă
Decît cele şapte arte.
Peste mări şi continente,
Tot există grea robie
Pusă-n taină ca accente
Peste tot ce o să fie.

Cer copii drept la leagăn,
Mor soldaţii în tranşee
Semănînd pe cîmpul reavăn
Pacea lumii ca idee.
Hai să facem tot ce alţii
O iau drept o vorbă goală:
Să se-nalţe condamnaţii
Peste legi şi peste boală.

Nu mai sunt pe lume drepturi,
De la post la post e-un rond,
Şi-s mereu aceleaşi certuri
Şi război pe mapamond.
Cei ce plîng că au de toate,
Nu se-ntreabă, nici nu vor,
Că o lume abia-şi scoate
Sărăcia pe ogor.